Aşa cum era de aşteptat, dar şi după cum am anticipat, vuietul privind situaţia minorităţii române din Serbia s-a stins.
O minune durează doar trei zile, iar presa românească, cu excepţia "Evenimentului zilei" nu s-a prea îngrămădit să trateze subiectul. Fie din necunoaştere, fie din ignoranţă. Campania dusă de EVZ a avut însă rezultate. Asupra umilelor noastre rânduri şi-a aruncat privirea şi Tiberius Puiu, fost expert guvernamental şi unul dintre cei mai redutabili specialişti ai spaţiului ex-iugoslav. Care ne-a scris unele lucruri pertinente, dar şi unice, care merită relatate marelui public.
"În spaţiul fost iugoslav se folosea termenul de vlah, atât pentru aromâni, cât şi pentru românii din Timoc. Aşa că trebuie să vorbim, deocamdată, numai despre cei din Timoc, pentru că sârbii s-ar putea să încerce să profite de confuzie. Apoi, ceea ce nu trebuie uitat este faptul că în Serbia se folosesc diferite mijloace de presiune. Astfel, fiica preşedintelui organizaţiei vlahilor, care declară că nu este român, a fost angajată într-un post foarte bine plătit în administraţia centrală de la Belgrad. Manevrele sârbeşti au fost mai întotdeauna trecute sub tăcere de presă şi oficialităţile din România.
În 1927 Biserica ortodoxă sârbă a dispus ca în registrele de stare civilă (care erau ţinute de parohii) să nu mai apară nume româneşti – dar apăruseră unii preoţi din Rusia (refugiaţi), care nu se aliniaseră politicii sârbeşti şi nu erau destul de vigilenţi. Dar totuşi, sunt atâtea nume de familie în zonă, care dau de gândit: Epurovici, Taranovici, Lapadatovici etc...
Ne puteți urmări și pe Google News
În 2000, în toiul bombardamentelor, o delegaţie a Ligii române de prietenie cu Iugoslavia, condusă de episcopul Calinic, a vizitat Serbia. Cu această ocazie, un profesor universitar sârb a declarat: «Ştim că românii spun că au prieteni numai Serbia şi Marea Neagră. Noi sârbii, însă, trebuie să spunem adevărul: românii au venit aici în ultimii două sute de ani şi de atunci ne chinuim să-i învăţăm să muncească, pentru că sunt hoţi…» Nimeni din delegaţia română nu a spus măcar un cuvânt de protest (evenimentul a fost relatat în ziarul sârb "Politika"). În Banatul sârbesc, în ultimii douăzeci de ani, populaţia română s-a înjumătăţit - iar cea sârbă din România prosperă. Gvozdenovici, preşedintele Uniunii Sârbilor din România, a primit chiar un premiu al Uniunii Scriitorilor din România. El este preşedintele organizaţiei care a fost remarcată ca fiind cea mai pro/Miloşevic dintre toate organizaţiile din diasporă. Serbia s-a vrut în această zonă ca o mică Rusie, o filială a acesteia. Iugoslavia s-a vrut o copie a URSS, iar politica de nealiniere a lui Tito a adus mai multe servicii URSS decât Occidentului. Este aproape clar că minoritatea română din Serbia este considerată de sârbi ca fiind ostatecă statului sârb şi obiect de santaj.
Publicaţia Uniunii Sârbilor din România «Nasa reci» a publicat, cu un ton triumfător, declaraţia preşedintelui vlahilor, care anunţa că nu este român. Dar, apropo, ea a fost publicată de întreaga presă română, fără a menţiona şi opinia vreunui «vlah» care se consideră român. Sunt câteva sute de «vlahi» din Timoc, care au legalizate declaraţii la autorităţile sârbe în care afirmă că sunt români, dar iniţiativa s-a oprit, nefiind încurajată de partea română.
V-aş trăda un secret: prin 1995, Ambasada României la Belgrad a primit un mesaj din partea Ministerului sârb de externe, prin care se «sugera» ambasadei să nu participe la adunarea de constituire a unei asociaţii a românilor din Timoc. Bineînţeles că Ambasada s-a conformat. La vizita făcută de delegaţia guvernamentală română în decembrie 1995, imediat după Dayton, în delegaţie a fost inclus şi Gvozdenovici, ca reprezentant al sârbilor din România. În schimb, la nicio întâlnire la nivel înalt dintre România şi Iugoslavia (Serbia) nu au fost prezenţi reprezentanţi ai minorităţii române din Iugoslavia (Serbia).
Ştiţi, cineva explica opinia atât de favorabilă sârbilor în presa română prin faptul că serviciile de securitate ale celor două ţări au colaborat foarte strâns începând cu 1955!", susţine Tiberiu Puiu. Mai bine mai târziu decât niciodată, iar Serbia a învăţat că societatea românească şi opinia publică nu pot fi înşelate la nesfârşit! Citiţi şi:
- Drepturile românilor din Timoc. Ce prevede PROTOCOLUL semnat de Serbia
Recomandările noastre
