Tocmai mă pregăteam să fac un top al declaraţiilor trăsnite, sau involuntar-hazlii, scoase pe gură anul ăsta de diverse persoane publice. Aş fi premiat în special pe acelea venite la un moment complet aiurea, când realitatea o luase deja în altă direcţie, demonstrând autismul autorilor: de la eliminarea plafoanelor la medicamente compensate (echivalând cu un cec în alb dat sistemului medical-farmaceutic, evident inaplicabil şi necredibil, din moment ce ministerul nu şi-a achitat nici datoriile restante), anunţată exact când criza financiară impune alte urgenţe; până la oferta suprarealistă a lui Geoană de a plăti 20.000 de euro fiecărui român emigrat care se întoarce (măsură care ar costa între o cincime şi un sfert din bugetul ţării, dacă cineva ar lua-o în serios), venită pe fondul viitoarei recesiuni, când o parte dintre emigranţi, rămaşi şomeri, oricum se vor întoarce.

Sau de la celebra predicţie a lui Patriciu, că petrolul va ajunge anul ăsta la 200 de dolari pe baril (a scăzut între timp cu vreo 40%; te şi întrebi cât or înţelege de fapt marii noştri moguli din afacerile pe care le patronează); până la fanteziile de campanie cu autostrăzi suspendate ale lui Oprescu, care a descoperit între timp că şi să repari un nenorocit de pasaj pietonal la Universitate, de câteva sute de metri pătraţi, tot îţi ia vreun an de zile.

Dar nu putem deloc să ne relaxăm, bucurându-ne de aceste palavre ale unor tipi purtând pălării prea mari pentru capul lor, că vin peste noi teme grele, ca acest nou scandal al lefurilor în agenţiile publice. Presa a lovit din greşeală un colţ al aisbergului, şi apele au început să se agite, pentru că dedesubt treaba e groasă. S-a văzut că în România poţi să fii bugetar şi să salţi lejer peste 10.000 de euro pe lună, cu sporuri, prime şi beneficii. Adică mai mult decât preşedintele, premierul sau şefii de bănci private; şi aproape de nivelul preşedintelui SUA (vreo 25.000 de euro) sau al premierului Marii Britanii (23.000 de euro). Cu tot respectul pentru instituţie, m-aş gândi că, faţă de preşedintele ANRE-ului nostru, ultimii au totuşi oarecari răspunderi în plus.

Acum se cere scalpul acestor învârtiţi, iar premierul şi preşedintele sar să se delimiteze, ca şi când abia acum află. De fapt, problema e mult mai întinsă decât au putut-o prezenta televiziunile şi datează de mult. De mai bine de zece ani, guvernele succesive nu au curajul să se apuce de un proiect necesar: evaluarea sectoarelor bugetare, întocmirea unei baze de date cu salariile la zi (nu doar cel de încadrare, ci tot sistemul de bonusuri) şi adoptarea unei legi unitare a salarizării publice. Diverse proiecte de asistenţă tehnică, ba cu UE, ba cu Banca Mondială, au cheltuit imens ca să se facă aceste analize, care acum zac prin sertare. Încercările de a legifera au fost sabotate din start sau în aplicare, pentru că nici un lider n-a avut curajul să-şi pună sistemul în cap.

Ce a rezultat în timp este un haos, cu ministere şi agenţii construindu-şi scheme salariale separate, fiecare după câtă influenţă a avut, pe care acum le păzesc cu grijă de ochii lumii. Cine a putut, a evitat statutul de funcţionar, care vine cu restricţii şi cerinţe de declarare a averii, astfel încât există azi oficial doar vreo 120.000 de funcţionari în România, majoritatea locali, din cei vreun milion de bugetari. Nu există niciun motiv pentru care agenţiile de reglementare (foarte necesare, prestând o muncă de mare expertiză) să nu intre în categoria funcţiei publice, iar oamenii din ele să fie plătiţi bine, dar la vedere. Putem lăsa, ca şi acum, în afara funcţiei publice consilierii personali ai miniştrilor, de multe ori trepăduşi politici plantaţi prin consilii de administraţie, de unde saltă şi ei sume în euro cu cinci cifre (şi fără obligaţie de declarare a averii). Aici soluţia ar fi să mai reducem niţel indemnizaţiile de şedinţă la aceste regii şi companii de stat, că se poate, şi atunci atracţia va fi mai mică.

Dar, per total, sunt sceptic. Cred că va trece fără mare efect şi acest val de indignare publică, pentru că problema nu se rezolvă dând doi oameni afară şi tăind de ochii lumii primele la o agenţie, până uită presa de subiect. Un guvern, dacă e serios, pune un vicepremier direct responsabil de reforma administraţiei, iar cea mai importantă promisiune a acestuia e ca în şase luni să finalizeze baza de date cu salariile, care zace necompletată la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Cu alte cuvinte, să oblige pe toată lumea (Finanţe, Apărare, Interne etc.) să raporteze acolo lefurile integral şi la zi, pentru a avea o evidenţă, că aşa e în management: până nu măsori precis problema, nu ştii de unde s-o apuci şi bâjbâi. Apoi, în pasul doi, se poate trece la întocmirea legii de salarizare, pe etape, eliminând toate schemele de adaos pe sub masă pe care şi le-au inventat instituţiile cu muşchi fiscal.

Ce va rezulta e un salariu de bază mediu pe funcţia publică (adică bugetul total, împărţit la numărul de angajaţi), plus o ierarhie de coeficienţi obiectivi, depinzând de calificare, răspundere şi performanţă, care să stabilească cine este sub medie (cu 10%, 20% etc.) şi cine peste, astfel încât totalul de plată să se închidă pe buget. Cu asemenea instrument ar fi mai uşor şi pentru guvern să discute cu sindicatele, când acestea vin cu solicitări nerezonabile: le-ar spune, uite, măi, băieţi, ăsta este bugetul, ia staţi voi la masă şi rearanjaţi coeficienţii ăştia între voi până ajungeţi la o înţelegere. Ar fi un sistem simplu, funcţional şi transparent – suficiente motive ca să nu se facă niciodată.

Şefii de agenţii numiţi politic ne ţin departe de normele UE