Mircea Cărtărescu: „Factori politici acţionează evident sincronizat cu factori economici pentru obţinerea preferenţială de avantaje, într-o suveică ce aminteşte de ţintarul nostru din copilărie“.
Cu afacerea zăcămintelor de petrol şi gaze din Marea Neagră trăim zilele acestea o situaţie tipic românească: transformarea unei victorii diplomatice într-o nouă etalare a mizeriei lumii noastre cea de fiecare zi. Decizia de la Haga a funcţionat ca un fascicul puternic de raze X, care a scos în evidenţă osatura ascunsă a structurilor de putere din România. Ca într-o străfulgerare vedem etalat, în toate articulaţiile lui, mecanismul care macină societatea românească, dezmoştenindu-i pe cei mai mulţi în folosul câtorva. Nu mai încape, în acest moment, nicio îndoială în privinţa adevăratei naturi a puterii la noi. Nu trăim azi nici într-o republică parlamentară, nici într-una prezidenţială sau semiprezidenţială. Trăim într-un stat oligarhic, condus din umbră de magnaţi atotputernici.
Clasa politică reprezintă pionii acestora, angajaţi într-un joc cu mize pur economice. Tocmai acest mecanism economico- politic (cu o anexă mediatică pe post de echipă de zgomote) construit pe corupţie, cârdăşie, mită, trafic de influenţă şi trafic de informaţii, ajustarea legislaţiei la interese punctuale şi asaltul devastator împotriva oricui stă în calea acestor interese formează sistemul, asemănător cu cele sud-americane, care ruinează societatea noastră. Lunga istorie a concesionării zăcămintelor româneşti din Marea Neagră are în spate o avalanşă de contracte, semnături, anexe şi clauze, revizuiri şi reajustări în care doar specialiştii se pot descurca, şi au datoria să o facă. Legislaţia românească a fost, în aceste două decenii, la fel de şovăitoare şi de mâloasă, de plină de chichiţe şi de portiţe de scăpare, ca tot ce ţine de lumea noastră. Cam tot ce se întâmplă la noi nu e nici cu totul legal, nici cu desăvârşire ilegal, ci „la limita legalităţii“, când dincolo, când dincoace de graniţele ei, iar când nu se mai poate cu nesuferitele de legi, ele sunt schimbate. Nu despre pura legalitate este vorba aici. Este vorba că factori politici acţionează evident sincronizat cu factori economici pentru obţinerea preferenţială de avantaje, într-o suveică ce aminteşte de ţintarul nostru din copilărie: dacă ţi-ai făcut un car, macini orice rezistenţă a celuilalt cu cea mai mare uşurinţă.
Recte: oamenii politici Călin Popescu-Tăriceanu şi Dorin Marian, ambii foşti angajaţi sau parteneri de afaceri cu magnatul petrolului Dinu Patriciu, ca şi liberalul Bogdan Găbudeanu, şeful ulterior al ANRM, îşi pun semnătura pe o hotărâre guvernamentală din noiembrie 2008, privind un act adiţional la contractul cu firma Sterling (cu care Rompetrol colaborează de mulţi ani), care cuprinde în anexă peste patruzeci de pagini de clauze secrete. E vorba despre vechiul act de concesionare a exploatării zăcămintelor din Marea Neagră, deja refăcut de câteva ori în trecut, în concordanţă cu schimbarea legislaţiei. De fiecare dată, se pare, mai puţin favorabil statului român. Încetul cu încetul, vechiul parteneriat dintre firma străină şi statul român s-a transformat, se pare, într-o concesiune echivalentă cu o deposedare. În ecuaţie apare şi un personaj mai puţin cunoscut dar esenţial, Niculae Vidu, angajat în funcţii înalte atât la Rompetrolul lui Dinu Patriciu, cât şi la firma Midia Resources, sucursala românească a firmei Sterling. El funcţionează fără-ndoială ca om de legătură între cele două firme, în spatele cărora se întrezăreşte, abia camuflată, atât de cunoscuta siluetă a conului Dinu.
Nu am ceva principial împotriva investiţiilor străine în România. Grotesca lozincă a anilor ’90, „Nu ne vindem ţara“, a fost însă, cel puţin o vreme, contracarată de o altă idee la fel de nesănătoasă: cea conform căreia orice investiţie în România, în orice condiţii, este o infuzie de capital benefică pentru stat şi pentru toată lumea. Experienţa a dovedit, în mod tragic, în ultimele două decenii, că numeroase investiţii s-au făcut oneros, cu ajutorul mitei (până la cele mai înalte niveluri de decizie economică şi politică) şi al licitaţiilor trucate, şi că ele au jefuit, de fapt, statul şi pe fiecare dintre noi în folosul unor foarte puţini beneficiari: firmele străine şi o mână de afacerişti români. Făcând afaceri oneroase cu firmele străine, cei care-au intrat, în doar câţiva ani, în rândul celor mai bogaţi oameni din lume nu au contribuit, de cele mai multe ori, la bunăstarea generală. Dimpotrivă, lumea românească de azi, mizeră şi dezamăgită, e în mare parte reversul opulenţei lor. Vorbind de-atâtea ori despre principiul separării puterilor în stat, uităm că noi, de fapt, nu ne-am rezolvat cea mai primitivă separare, în afara căreia celelalte sunt doar glume: separarea politicului de interesele economice particulare. Atâta vreme cât politicienii, până la cele mai înalte niveluri, sunt doar slugile afaceriştilor şi sursele lor de informaţii, vom merge rău şi din ce în ce mai rău.
Recomandările noastre
