Vladimir Tismăneanu: "Orice s-ar fi proclamat în discursurile oficiale, România rămânea prinsă în acelaşi model inspirat de un fundamentalism bolşevic ostil oricărui reformism real."

Pentru Ceauşescu, piaţa liberă şi proprietatea privată ră- mâneau tabuuri de netrecut. Nu putea concepe sub nici o formă că planificarea de tip stalinist era de fapt obstacolul principal în calea unei dezvoltări normale a economiei. În această privinţă, nu era o mare deosebire între Ceauşescu şi aghiotanţii săi economici gen Manea Mănescu, Maxim Berghianu, Roman Moldovan şi Ilie Verdeţ, pe de o parte, şi echipa lui Dej (în primul rând Gh. Gaston Marin). Singurul care părea să facă figură diferită era Alexandru Bârlădeanu care, la Conferinţa Naţională din 1967, se pronunţa, de o manieră sibilinică, în favoarea unui sistem economic mai flexibil. Nu după mult timp, Bârlădeanu era eliminat „la cerere“ din Prezidiul Permanent.

Au apărut şi apar tot felul de memorii ale demnitarilor comunişti menite să exalte perioada 1965-1971, ba chiar şi pe aceea ulterioară. Nu mai departe decât acum câteva zile, în „Jurnalul Naţional“, citeam despre un nou volum semnat de P. Niculescu-Mizil în care ni se comunică, în chip emfatic, faptul că România sub Ceauşescu a dus o politică externă de o mare temeritate, întemeiată pe cine ştie ce viziune novatoare.

Trebuie răspuns acestor pernicioase legende ale stalinismului naţional că niciodată Ceauşescu nu a pus sub semnul întrebării apartenenţa ţării la Tratatul de la Varşovia. Ispita titoistă a fost de fapt expresia unei vanităţi exacerbate. În pofida pretenţiilor megalomane ale pontifilor ideologici, România nu a propus un model original al socialismului de stat ci, dimpotrivă, a păstrat nemodificate substanţial toate caracteristicile stalinismului originar.

Între acestea, fixaţia pe rolul conducător al partidului, codificată în statutul adoptat la Congresul al IX-lea şi reiterată ad nauseam în articolele şi cuvântă rile lui Ceauşescu şi ale camarazilor săi. Pluralismul ideologic era denunţ at drept un pericol mortal. Aici se află diferenţa între poziţiile comuniş tilor români în 1968 şi cele ale celor cehoslovaci, italieni şi spanioli.

Până şi anchilozatul Partid Comunist Francez (condus de Waldeck Rochet şi Georges Marchais) îndrăznea să critice persecuţiile împotriva intelectualilor disidenţi din URSS. Nimic de acest gen în România, unde drepturile omului continuau să fie obiectul unei deplorabile deriziuni din partea celor care nu conteneau să peroreze despre „umanismul socialist“.

Politica externă, apropierea de Franţa gaullistă, chiar deschiderea spre Statele Unite erau utilizate ca mijloc de obţinere a unei credibilităţi internaţionale din care să se plăsmuiască un consens intern. Pentru Ceauşescu, Maurer, Bodnăraş, Mizil, Trofin şi ceilalţi membri ai grupului de la vârf, o liberalizare internă era de negândit. În rândul tinerilor, UTC-ul îşi menţinea funcţia nefastă: spre a folosi cuvintele lui Foucault, rolul său era să supravegheze şi să pedepsească. Primul secretar al UTC-ului, Ion Iliescu, devenea şi membru al guvernului cu titlul de ministru al tineretului.

Drept gratitudine pentru rolul său în neutralizarea oricărei revolte a tinerilor intelectuali în 1968, ca şi pentru participarea la suprimarea mişcărilor studenţeşti, era promovat secretar al CC al PCR însărcinat cu ideologia, deci cu marea minciună.

Facultăţile de Filosofie din Bucureşti, Iaşi şi Cluj continuau să fie în vizorul partidului, iar tematica vigilenţei rămânea în prim-planul retoricii dominante. Trebuie însă amintit că tot în acei ani s-a permis introducerea de cursuri facultative la Universitatea din Bucureşti, inclusiv unele despre Hegel, despre existenţialismul francez ori despre fundamentele filosofice ale matematicii (ţinut de eminentul intelectual Imre Toth).

Politica traducerilor era mai deschisă decât oricând în trecutul comunist. Editurile Univers şi Meridiane publicau lucrări esenţiale de estetică, teorie şi critică literară. În colecţia „Idei Contemporane“ a Editurii Politice se publicau, pe lângă texte conformiste, traduceri din autori respectaţi. Ceea ce se petrecea în realitate era o colosală mistificare. Ceauşescu nu a fost niciodată un reformator şi nu a admis că socialismul poate fi contestat în numele libertăţii. Nu a fost un hruşciovist veritabil, în pofida gesticulaţiilor sale pretins iconoclaste.

L-a venerat pe Stalin şi l-a admirat pe Mao. Susţinerea acordată lui Dubcek venea din temerile sale că o intervenţie în Cehoslovacia ar putea crea un precedent pentru o acţiune similară în România. În timp ce la Bucureşti reabilită rile se făceau exclusiv în interiorul mafiei dominante, la Praga se năşteau cluburi independente care sfidau dictatura partidului unic. Tot atunci, liderii români intensificau linia şovinnaţ ionalistă, recuperând temele autarhic-organiciste şi colectivistetatiste ale extremei drepte interbelice. Este perioada când se configurează tot mai limpede sinteza perversă dintre comunism şi fascism în experienţa regimului totalitar de la Bucureşti.