Mircea Mihăieş: „O Românie care-i trimite la Bruxelles pe Severin (un intrigant iresponsabil, pescuind în toate apele tulburi), pe Norica Nicolai (o etatistă viscerală), pe Vadim şi Becali (fără calificative) n-are de ce să se mire că e de râsul lumii”.

În alţi ani, parcă ne agitam mai mult, ne enervam, dădeam vina pe soartă, pe comunism, pe geopolitică, pe indiferenţa populaţiei adormite, pe bătrâni, motociclişti, inconştienţă şi nesimţire. De data aceasta, lucrurile au fost atât de limpezi, încât adevărul s-a impus de la sine: ăştia suntem, asta putem.   După scurtul zvâcnet civic din 1990, am recăzut în letargia multiseculară şi muţenia bleagă pe care ni le-au ştanţat în ADN cine-a vrut şi cine n-a vrut: de la popoarele migratoare la fanarioţi, comunişti şi Iliescu. Nu dăm o ceapă degerată pe propria noastră viaţă, iar acest lucru se simte imediat.

Am nutrit iluzia că pe lângă românul abulic, obişnuit să fure ca să-şi poată plăti tradiţionala cinzeacă, s-a ivit şi o altă categorie, numeroasă şi ea: a insului întreprinzător, pregătit să ia cu asalt Europa, America şi restul planetei. E adevărat: foarte mulţi concetăţeni de-ai noştri au început să-şi facă un rost în lume.

Dar încă mai mulţi au reuşit performanţa de-a arăta planetei partea monstruoasă a identităţii valahe. Cerşetoria, violurile, furturile sunt, de-acum, embleme după care-l recunoşti pe român pe orice meridian şi pe orice paralelă s-ar afla.

Poţi tu să fii o combinaţie de Einstein şi Papa Ioan Paul al II-lea, dar în clipa când spui că vii din România, totul se năruie: zâmbetul până atunci amabil se transformă în grimasă, dialogul însufleţit se metamorfozează în replici monosilabice, amabilitatea naturală devine instantaneu ostilitate, politeţea - aroganţă.

Ar fi uşor - şi ne convine - să explicăm năpasta prin teoria conspiraţiei: lumea ne urăşte pentru c-am fi un fel de popor ales, nişte hiper-oameni cărora li se cuvine, prin definiţie, totul.

Ei bine, nu există vreun plan preconceput de a ne izola, de a ne transforma în ţapi ispăşitori ai răutăţii universale. Noi şi numai noi ne-am construit imaginea de indivizi nefrecventabili, de fiinţe incapabile să accepte existenţa regulilor şi a bunului-simţ. De la mâncatul seminţelor în parcurile marilor metropole europene la furtul genţilor de pe umerii trecătorilor, la nesimţire şi agresiune verbală, am impus un model din care va fi greu, în următoarele decenii, să ne smulgem. Ei bine, acest român - burtos, vulgar, neruşinat - îşi arată veritabilul profil moral şi cu ocazia votului.

Te-ai aştepta ca oamenii care trăiesc departe de ţară să vadă mai bine ce-ar trebui făcut pentru ca tuturor să ne meargă bine. Din nefericire, mintea lor e prea plină de combinaţii murdare, grija pentru propria burtă şi agoniseala deşănţată. Nu le pasă de unde au plecat şi unde, eventual, se vor întoarce atunci când Europa - în nu chiar atât de rarele ei accese de xenofobie - va găsi de cuviinţă să-i expedieze pachet.   Ştiu, ambasadele şi consulatele n-au niciodată bani pentru a face puncte de vot în toate coloniile româneşti din străinătate. Cu toate acestea, diferenţa deprimantă între numărul românilor care locuiesc temporar în afara ţării şi al celor prezenţi la vot spune ceva despre eterna noastră nesimţire.

Nu mă mir de populaţia de fiţoşi care migrează periodic dinspre Bucureşti spre mare sau munte, lăsând oraşul gol când ţi-e lumea mai dragă. Fenomenul s-a extins în toate localităţile importante, unde pătura activă nu are niciun scrupul să aleagă micul şi berea în defavoarea votului pentru propriul viitor.

O Românie care-i trimite la Bruxelles pe Severin (un intrigant iresponsabil, pescuind în toate apele tulburi), pe Norica Nicolai (o etatistă viscerală), pe Vadim şi Becali (fără calificative) n-are însă de ce să se mire că e de râsul şi oroarea lumii.   E, totuşi, şocant că din cele vreo două milioane de cetăţeni români plecaţi votează, sistematic, doar câteva zeci de mii. Ori nu sunt români, ori nu sunt cetăţeni - altă explicaţie nu am.

În aceste condiţii, la ce bună revolta? De ce să-ţi crească tensiunea, când românii au reînvăţat, în masă, lecţia laşităţii, iresponsabilităţii şi indiferenţei?

Mă trezesc adeseori în exact situaţia din anii ’90, când mulţi vecini şi destule dintre rudele mele votau spumegând cu Iliescu, Vatra Românească sau Vadim. Dacă în douăzeci de ani de târâş-grăpiş prin democraţie n-am avansat niciun centimetru în zona raţiunii, înseamnă că totul e pierdut.

Există oameni şi popoare incapabili să înveţe ceva din experienţele prin care trec şi sunt sortite, prin urmare, să le repete la nesfârşit. E cazul nostru. Nu avem de ce da vina pe politicieni: ei sunt cum sunt şi nu vor fi niciodată altfel. Şi atâta vreme cât vor avea de-a face cu minorităţi ale popu laţiei, cât nu vor simţi în ceafă suflul a milioane de alegători, îşi vor permite să ne sfideze încă mai neruşinat.

Priviţi-i atent în ochi pe Adrian Severin şi Norica Nicolai şi veţi înţelege, îngroziţi, pe mâinile cui a intrat destinul nostru aşa-zis european.