SENATUL EVZ: Oameni sub vremuri

SENATUL EVZ: Oameni sub vremuri

E foarte greu să judeci randamentul unei guvernări sau al unei persoane aflate într-o funcţie înaltă fără să ţii seama de contextul în care au acţionat.

Un guvern bun, un preşedinte bun, un rege bun pot să fie incapabili să-şi dovedească valoarea din cauza condiţiilor vitrege istorice, economice, politice etc. în care au guvernat. Dimpotrivă, mediocrităţi nimerite în vremuri bune pot părea strălucite. Din păcate, ştiinţa istoriei nu este nici exactă, nici obiectivă.

Nici nu este de fapt o ştiinţă. Nu putem experimenta în istorie. Nu putem plasa un rege în contexte favorabile sau nefavorabile ca să-i testăm, experimental, valoarea în absolut. Bietul om e sub vremuri, cum scria cronicarul, şi nu vremurile sub om. A fost regele Mihai un rege bun sau unul mediocru? Tot ce se poate spune fără de a greşi este că a fost un rege nenorocos. A fost şi este un om frumos şi demn, care, în alte condiţii, şi-ar fi probat poate competenţa. Caracterul său, din câte pot să-mi dau seama, fără să-l fi cunoscut vreodată personal, păstrează ceva din calmul şi meticulozitatea faimosului său bunic. Nu este vina lui că tatăl său s-a jucat cu el de-a regalitatea, nu este vina lui nici pentru războiul şi dictaturile succesive cărora a trebuit să le facă faţă la o vârstă prea tânără. Mă emoţionează faptul că a ştiut să fie discret şi decent o viaţă îndelungată, fără să se plângă de ghinionul care l-a urmărit pe tot parcursul ei. În alte vremuri (şi, de ce să n-o spunem, poate şi în alt fel de ţară), Mihai ar fi fost, mai mult ca sigur, un rege decent, reprezentativ, un factor conciliant al vieţii politice. Dar cine poate şti? Cine poate experimenta cu istoria? Adrian Năstase, ca să trec, cu voia dumneavoastră, la lucruri cu mult mai terestre, spunea de curând: "Dacă aş fi fost eu preşedinte, altfel arăta acum România". În paranteză fie spus, n-am nici o îndoială în privinţa asta. Când se afla pe caii cei mai mari, înainte ca fatala sa mătuşă să fi dat cu el de pământ, Năstase începuse deja să ne arate cum avea să fie România în timpul domniei sale: ca o moşie personală. Dar iată că o mică fluctuaţie istorică l-a împiedicat să ne-o arate pe propria noastră piele, aşa încât şi cu el rămânem la întrebarea fără răspuns "ce-ar fi fost dacă...?" Ar fi fost Năstase un preşedinte bun? Chiar în criza actuală? Judecând după caracterul său, ca şi în cazul regelui Mihai, răspunsul se impune de la sine.

La fel: au fost guvernările Tăriceanu mai bune sau mai rele decât guvernările Boc? Dar cine o poate spune? Vremurile nu sunt comparabile. Mulţi regretă şi azi epoca de dinainte de criză, când ne creşteau salariile şi făceam cu toţii credite bancare în franci elveţieni, că era cel mai convenabil. Când bula imobiliară încă nu se spărsese. Tăriceanu a fost şi el pe cai mari. Că l-a susţinut PSD-ul, că nu l-a susţinut, că a intrat în rezervele ţării, că n-a intrat, fapt este că toţi trăiam pe atunci mult mai bine. Dar e acesta un criteriu? Pentru mulţi e criteriul cel mai important. Pe de altă parte, bietul Boc nici că ar fi putut nimeri vremuri mai nenorocite. Pentru că nu e creativ, ci doar chibzuit, Boc a făcut tot ce-a putut şi-a ştiut în crunta situaţie actuală: economii. A strâns cureaua ca un gospodar român când nu-i mai vine apa la moară. Dar s-a dovedit că nu-i de ajuns. Dacă nu mănânci, slăbeşti şi nu mai eşti bun de muncă. Până unde să strângi cureaua? Întrebare inutilă şi retorică: nici cei mai breji economişti ai lumii nu au altă soluţie.

Prin urmare, ce competiţie e asta? Ce comparaţie între Boc şi Tăriceanu? Putem să-i punem pe unul în locul altuia ca să ştim care au fost mai buni?

Un cal de curse înhămat la căruţă va trage mai prost decât un cal obişnuit cu munca. Locul lui e pe hipodrom, acolo îşi poate arăta el calităţile. E la fel şi cu oamenii. Viaţa noastră naţională de ţară nevoiaşă înglodată într-o istorie haotică n-a fost niciodată un context potrivit pentru personalităţile pozitive. Cei răi au ajuns de multe ori în vârf cu o uşurinţă remarcabilă. Cei buni au fost adeseori zdrobiţi de un destin nefavorabil. E motivul pentru care strălucim prin personalităţile care-au luat drumul exilului. Cei rămaşi în ţară, chiar cei mai buni dintre cei buni, sunt scufundaţi în obscuritate.

Contextul, pe de altă parte, nu poate fi nici el un etern pretext pentru toate eşecurile personale. "Istoria e coşmarul din care nu mă pot trezi", scria Joyce, şi aceasta rămâne cea mai bună definiţie a istoriei de care am ştiinţă.