Guvernul Boc se pregăteşte să contracareze deciziile judecătoreşti prin care unor profesori şi învăţători ar trebui să li se mărească salariile cu cincizeci la sută. Motivarea principală e că s-au creat inechităţi în sistemul de salarizare. Cea secundară, ca un fel de garoafă la catafalcul dăscălimii, pentru că n-ar fi bani.

Scandalul iscat e încă o dovadă că guvernul pierde la capitolul comunicare ceva ce-a obţinut, cu imensă trudă, la cel de administrare a crizei. Anunţul guvernului ar fi trebuit să fie sec, tehnic, dar a fost gâlgâitor, politicianist. Dl Boc nu s-a mulţumit să se opună unei măsuri care dezechilibrează profund finanţele, ci a vrut să adune şi capital politic în modul cel mai penibil: şi anume, încercând să-i învrăjbească pe profesori.

Drept urmare, guvernul lucrează la un proiect de lege prin care salariile din învăţământ pe 2011 vor fi plafonate la nivelul lunii ianuarie. Totodată, se va interzice şi acordarea oricăror alte drepturi, pe baza contractelor colective sau individuale.

Premiul de vacanţă, tichetele de masă, tichetele-cadou şi indemnizaţiile de ieşire la pensie sunt deacum frumoase amintiri, ca şi compensarea bănească a muncii suplimentare. Fireşte că e dreptul guvernului să imagineze tot felul de acte normative. Ar fi fost, însă, de aşteptat mai multă rigoare şi mai multă grijă în ce priveşte referinţele la echitatea socială.

E greu să accepţi găluşca lipsei de bani când în alte sectoare, de pildă regiile autonome, restricţiile nu se aplică. Cât despre risipirea inconştientă a banului public, nici să nu mai vorbim. A stârnit indignare - dar nimic mai mult - anunţul că Societatea Naţională a Lignitului Oltenia a decis să acorde prime de Paşte, deşi unitatea lucrează în pierdere şi are datorii de peste şaizeci de milioane de euro către stat. Nu-mi trece prin cap să mă compar, ca intelectual, cu minerii. Ei lucrează în condiţii de mii de ori mai grele decât cele în care-mi desfăşor eu activitatea.

Nu fac decât să reacţionez la demagogia politicianistă, la noncombatul guvernanţilor faţă de situaţiile când oamenii care au participat la jafuri pe scară largă, de ve nind milionari ori miliardari din contracte oneroase, ne dau lecţii de morală, iar amărâţii sunt invitaţi să se calce în picioare pentru kilul de mălai şi pachetul de făină. Lui Vîntu i se "re-eşalonează" datoriile, în schimb profesoara de limba română e tratată ca un dăunător al bugetului de stat!

Stilul pompieristic de a administra ţara nu poate conduce la o altă hartă psihologică decât aceea pe care o vedem la fiecare pas: o populaţie bezmetică, disperată, descentrată, violentă, racţionând disproporţionat ori neavând, atunci când ar fi necesar, nici cea mai timidă reacţie. Cele vreo trei sute de mii de români pe umerii cărora stă responsabilitatea viitorului ţării, profesorimea, reprezintă ţinta favorită a tuturor experimentelor "etice". La începutul anilor ’90 se spunea direct: "Dascălii sunt cei mai educaţi dintre români, ei vor înţelege că trebuie să-i ajutăm pe mineri!" Douăzeci de ani mai târziu, ne aflăm în exact acelaşi scenariu.

Cu o singură diferenţă: acum, profesorii "nu mai înţeleg". Lumpen-proletarizaţi, deprofesionalizaţi cu sistem şi umiliţi, ei alcătuiesc un detaşament cu un potenţial de violenţă aproape mineresc, de care guvernanţii nu par să fie conştienţi. Sigur că dintr-un birou ministerial îţi dă mâna să faci subtile speculaţii semantice privind diferenţa dintre "plafonare" şi "echitate".

Când eşti însă tânăr profesor de liceu, asistent universitar ori lector şi constaţi că n-ai cu ce să-ţi plăteşti nici chiria, darmite să-ţi cumperi cărţi cât să nu te faci de râs în faţa elevilor şi studenţilor, astfel de învârteli ale limbii în gură îţi provoacă, în cel mai bun caz, repulsie. Nu înţeleg de ce politicienii români - indiferent de culoarea politică, pentru că oricum provin din acelaşi bazin al profitorilor şi aranjorilor - ţin să demonstreze cu tot dinadinsul că România este o ţară neviabilă. Ca "elevaţie spirituală", nu depăşim elucubraţiile canalelor de televiziune "mondene", iar economiceşte reprezentăm o aberaţie geografică: o comunitate africană sau îndepărtat-orientală transmutată în Europa.

În atmosfera de lehamite, deprimare şi haos, probabil că guvernul îşi va pune în aplicare decizia. Dar prin asta nu-şi dovedeşte competenţa şi responsabilitatea, ci neputinţa. Pentru că aici nu e vorba de bani, ci de triumful unei mentalităţi. Preceden tul din aceste zile va fi folosit în viitor - de stânga hrăpăreaţă - cu un cinism şi o brutalitate de care oamenii lui Emil Boc nu sunt capabili nici în vis.

Nu ştiu dacă în inima gloatelor care s-au înghesuit, murdărind noţiunea de om, să smulgă gratuit kilogramul de zahăr, sticla de ulei sau pachetul de detergent s-au aflat şi dascăli. E posibil ca ei să nu fi ajuns încă la un asemenea nivel de decădere economică şi morală. Felul în care sunt trataţi de stat - încă din 1990 - reprezintă însă certitudinea că în cel mai scurt timp ei vor reprezenta grosul unor astfel de respingătoare spectacole ale umilinţei şi degradării.