PATAPIEVICI: "Deşi îndepărtate geografic, Statele Unite sunt apropiate de noi din punct de vedere al intereselor strategice."
Pentru a ilustra faptul că modul în care ochiul nostru construieşte o imagine nu este (strict) biologic, ci e masiv determinat de deprinderi culturale dobândite, Marshall McLuhan (Galaxia Gutenberg, 1962) a relatat următoarea întâmplare. În încercarea de a arăta membrilor unui trib african cum se face asanarea unei bălţi, un grup umanitar european a turnat un filmuleţ, în care operaţiile esenţiale erau detaliate cu ajutorul unei înscenări elocvente. Convocaţi să urmărească pe un ecran proiecţia filmului, nici unul dintre membrii tribului nu a părut să înţeleagă epica operaţiilor, remarcând în schimb un mic eveniment, căruia realizatorii filmului nu îi acordaseră nicio atenţie, deoarece li se păruse cu totul lipsit de importanţă: traversarea ecranului, de mai multe ori, din stânga în dreapta şi din dreapta în stânga, a unui pui de găină. Morala întâmplării e dublă: pe de o parte, nu remarcăm decât ceea ce ne e mai familiar, mai pe înţeles, mai accesibil (în cazul membrilor de trib, puiul de găină); pe de altă parte, simpla vedere a unor imagini de film pe un ecran nu implică deloc înţelegerea automată a mesajului pe care succesiunea imaginilor îl transmit, deoarece, ca să înţelegi ce vezi, trebuie mai întâi să ştii să vezi ceea ce înţelegi (în exemplul lui McLuhan, epica operaţiunilor de asanare nu a putut fi înţeleasă de membrii tribului nu pentru că aceştia ar fi fost „înapoiaţi“, ci pentru că ochiul primitiv nu ştie să compună optic imaginile de pe ecran într-o povestire coerentă). La această întâmplare m-am gândit tot timpul urmărind amuzat, apoi dezamăgit, în cele din urmă dezgustat comentariile celor invitaţi în studiourile televiziunilor pentru a comenta Summitul NATO de la Bucureşti. Cei mai mulţi comentatori s-au împiedicat, asemenea primitivilor, de puiul de găină, de îngheţata pe care preşedintele american a lăudat-o. Nu puteau compune imaginea de ansamblu a declaraţiei de presă, pentru că singurul lucru care le-a fixat cu forţă atenţia era îngheţata care îi plăcuse lui George W. Bush. De aici au dedus că preşedintele american, de fapt, nu a vrut să ne transmită niciun mesaj ferm, că România nu a obţinut nimic prin organizarea summitului, că referirea la îngheţată era, în fond, derogatorie şi ar fi exprimat cu un cinism glumeţ poziţia reală a Americii faţă de România, care ar fi, în cel mai bun caz, indiferentă. În plus, summitul costă cât nu face, iar românii de rând, dacă stai să-i întrebi, nu dau doi bani pe el, problemele lor fiind cu totul altele - problemele de bun-simţ ale oricărui om normal. De aici până la sugestia că summitul este o fantezie a politicienilor şi că România e împinsă spre probleme artificiale, care nu au legătură cu nevoile şi preocupările oamenilor, nu mai este decât un pas, pe care unele minţi îl pot face pe cont propriu, chiar dacă manipulatorii care construiesc astfel de mesaje se abţin să îl facă, în mod explicit.
Atâta opacitate şi rea-credinţă m-au revoltat. Nu există lucru mai bun care se poate întâmpla unei ţări decât să fie liberă. Pentru o ţară europeană aflată de totdeauna la răscrucea politicii imperiilor vecine, care a ieşit cu greu din comunism (complet distrusă economic şi radical destructurată social) şi care pentru moment a scăpat de sub dominaţia rusească, nu exista lucru mai extraordinar care i se putea întâmpla decât să facă parte din NATO şi să fie primită în UE. Acest lucru ni s-a întâmplat şi este un lucru formidabil. Ken Jowitt, marele specialist în ţările comuniste, spunea, la o conferinţă care a avut loc anul trecut la Woodrow Wilson Center, că România beneficiază în momentul de faţă de cea mai bună situaţie politică din ultima jumătate de mileniu a zbuciumatei ei istorii. Mi se pare uluitor să nu înţelegem cât de bine serveşte intereselor noastre naţionale poziţia pe care o avem ca gazdă a Summitului NATO, în contextul actual, cu o Rusie la graniţele noastre care creşte din nou, după aceleaşi tipare dominatoare ca în trecut, şi cu o Europă Occidentală îndepărtată, obosită de fosta ei măreţie şi nehotărâtă cui să lase sarcina asigurării propriei ei securităţi. Deşi îndepărtate geografic, Statele Unite sunt foarte apropiate de noi din punctul de vedere al intereselor lor strategice. Cum de nu înţelegem cât de bine ne serveşte acest summit, care confirmă importanţa noastră în NATO şi poziţia noastră în UE? În mod întristător, noi facem caz de îngheţata preşedintelui, aşa cum primitivul african nu putuse trece de zbenguiala pe ecran a puiului de găină. Preşedintele american - el, nu noi! - şi-a amintit de curcubeul care a apărut pe cer cu ocazia vizitei sale la Bucureşti, atunci când, în noiembrie 2002, ţara noastră tocmai primise la Praga invitaţia de a intra în NATO. Pe orice om normal, acest semn trebuia să îl impresioneze, orice ar fi gândit despre cauza apariţiei lui. Ca român, cu atât mai mult. Nu pe comentatorii noştri. Ei au remarcat îngheţata şi au rămas la ea.
Înclinarea noastră de a trece totul în deriziune, care e minunată atunci când demontează pompa şi dezumflă preţiozitatea, se dovedeşte tragic de inadecvată atunci când e aplicată în chip mecanic (ori inept) lucrurilor cu adevărat importante. Iar lucrurile tranşate în favoarea ţării noastre prin simpla desfăşurare a acestui summit la Bucureşti sunt cu adevărat importante.
Recomandările noastre
