Ce e comic în tragica noastră ţară e consecvenţa.

Până miercurea trecută, urlam că vrem stoparea pierderilor, oprirea hemoragiei provocate de sectorul de stat, renunţarea la subvenţionările şi cadourile care duce ţara de râpă. De miercuri încoace, strigăm ca scoşi din minţi că se iau, în fine, nişte măsuri. (Excepţională prestaţia lui Crin Antonescu, cu faciesul său de păpuşă mecanică ale cărei baterii tocmai au explodat.) Că primii pui de găină ajunşi la cuţit sunt tocmai bugetarii, e în firea lucrurilor: la război, iei mai întâi gâtul inamicului aflat la îndemână.

Din păcate, încetul cu încetul le va veni rândul tuturor. Că nu toţi bugetarii ar trebui să intre în aceeaşi categorie e cert, dar cine are timp de nuanţe? Una e medicul şi profesorul (plătiţi, de altfel, în scârbă), şi alta funcţionarul de la primărie, prefectură şi consiliu judeţean, care somnolează în scaun în timp ce oamenii leşină aşteptând ore în şir să li se rezolve problemele.

Una e pompierul care se deplasează prompt să stingă incendiul, şi alta „specialistul” indolent, plătit pentru a atrage fondurile europene, dar care în trei ani a atras, în cel mai bun caz, dispreţul lumii civilizate faţă de prostia noastră crasă. Se poate spune, pe bună dreptate, că drasticele reduceri de salarii s-au făcut la modul belferesc.

Plătim toţi pentru unul şi suferim unul pentru toţi, ca nişte muschetari decrepiţi ce suntem. Nu s-a încercat nicio analiză lucidă a surselor de pierdere. M-aş fi aşteptat, de pildă - ca să mă refer la un domeniu pe care-l cunosc, cel al învăţământului - ca, înainte de a ne propulsa în europenitate şi americanitate, actualul proiect al legii să se bazeze pe studiul a ceea ce există în ţară, şi nu pe fantasmele cutăror specialişti în pedagogie care n-au mai predat o oră sau un curs de când era bunica fată.

Aş fi crezut în seriozitatea demersului dacă, înainte de a împodobi textul cu sintagme corect-politice, s-ar fi evaluat cu seriozitate rezultatele învăţământului românesc. Ca să mă restrâng la cel universitar, aş fi pus în discuţie chiar imbecilitatea numită Bologna, emanaţia stupidă a unor autişti obişnuiţi să dirijeze lumea din interiorul unor capsule extraplanetare.

Chiar e nevoie ca statul român să finanţeze patruzeci şi nouă de universităţi?! Chiar nu putem, ca în Occident, să adunăm facultăţile dintr-un oraş sub umbrela unei singure, mari şi puternice universităţi? Lozincile de tip „Aşa ne cere Europa!” sunt praf în ochi: deocamdată, şi în viitorul previzibil, pregătim cadre pentru piaţa internă, şi nu pentru export.

Când au nevoie de noi, occidentalii nu-şi fac scrupule nici din cauza culorii diplomei, nici pentru că nu ne-am tăiat corect unghiile. Iar când n-au, putem să le băgăm sub ochi şi pecetea Plantageneţilor, că tot degeaba e. Or, proiectul actual îşi asumă senin lanţul de incompetenţe, fraude şi ambiţii paranoice născute din corupţia ce-l leagă pe agentul electoral local de potentatul din parlament sau guvern.

În loc să întărim universităţile de tradiţie, dotându-le la cel mai înalt nivel cu putinţă, am preferat populismul de doi bani, în numele unei „solidarităţi sociale” care nu ridică pe nimeni, dar îi face una cu pământul pe toţi.

Perpetuăm un model născut din mintea perversă a lui Ion Iliescu, fără să ne treacă prin minte că nu facem decât să ne subvenţionăm cretinizarea. O cretinizare cu diplome. Nu cred că greşesc dacă afirm că lucrurile arată la fel şi în celelalte domenii.

În România, instituţiile statului nu s-au născut din nevoia de a servi societatea, ci din ambiţul cine ştie cărui grup de interese, din imaginaţia mereu inventivă a profitorilor de profesie. Tăierea unui procent insuportabil de mare din salariile oamenilor e o măsură născută din logica nemiloasă a cifrelor.

Dar dacă rămânem aici, le-am tăiat degeaba. Ne vindem unii altora iluzii prosteşti. Societatea românească e prost construită nu doar pe orizontală, aşa cum se vede cu ochiul liber, ci şi pe verticală. Am perpetuat modelul unei Românii autarhice, croită asemeni unui univers ce există în sine şi funcţionează pentru sine. Un perpetuum mobile ce există doar pe hârtie, dar incapabil să se deplaseze fie şi un milimetru. Producem de toate şi nu ne alegem cu nimic. Consumăm orice, dar aparatul digestiv e blocat de şurubăria sinistră a interesului de gaşcă, de haită, de partid.

Până în ziua când, în mod radical, nu vom coborî la rădăcina răului, până când societatea nu va funcţiona ca o societate, şi nu ca un adăpost pentru hoţi, incompetenţi şi demagogi, putem să tăiem şi sută la sută din pensii şi chiar să-i obligăm pe salariaţi nu doar să lucreze pe gratis, ci să aducă bani de acasă, că tot degeaba. Nu cred să vină, însă, acea zi a normalităţii. Pentru că, dacă era să vină, ar fi venit de mult: acum vreo cinciprezece ani, când ar fi fost suficient de devreme ca să nu fie prea târziu.