Uităm esenţialul, şi asta ne costă: cuvântul partid vine, cum ştie oricine, de la parte. De la grup, de la gaşcă, de la haită.
Îi aducem la putere, ne uităm la ei de jos în sus şi aşteptăm să ne facă un dram de bine. Nu ni-l fac. Ne imaginăm că ei chiar cred în idei politice, în platforme ideologice, în interesul public. Sunt ultimele lucruri la care se gândesc - dacă se gândesc vreodată. Ce-i obsedează e cum să ajungă aproape de făbricuţele de bani şi cum să-şi umple buzunarele. Ca membru al unei echipe manageriale ştiu cât e de greu, în România, să păstrezi neutralitatea în procesul luării deciziilor. Totul te face vulnerabil: o legislaţie aberantă, şmecheria versată a grupărilor de interese, forţa transpartinică a firmelor specializate în obţinerea de contracte cu statul, nesimţirea solicitanţilor. Îţi trebuie o enormă tărie de caracter - o ştiu pe propria piele - pentru a te opune tuturor acestor imponderabile.
Dacă la vârf, în zona ordonatorilor principali de credite, lucrurile sunt, totuşi, uşor de controlat (cu condiţia să fii onest!), ceea ce se întâmplă în teritoriu e dincolo de orice imaginaţie. Şi asta nu de azi, de ieri. Tragedia României provine din faptul că vechile structuri mafiot-comuniste s-au păstrat intacte, dincolo de natura regimului politic aflat la cârmă. Vitale şi lacome, ele s-au adaptat la perfecţie vremurilor când tulburi, când paşnice, în funcţie de presiunea exercitată de structurile europene, de societatea civilă sau de presă. În ce priveşte organele de control propriu-zise, ele sunt parte a sistemului, şi nu inamic al acestuia. Sufocate de clientela de partid, garnisite cu neveste sau amante ale potentaţilor de moment, ele acţionează nu doar la ordin, ci şi în virtutea unor umori politice pe care nu şi le pot reprima.
Cu adevărat dramatice sunt situaţiile când - aşa cum se întâmplă în scandalul vămilor - instituţiile statului devin, făţiş, axul principal al corupţiei. Îi vedem la televizor pe corupţii anului 2011, dar ei nu sunt decât urmaşii în linie directă ai celor care, din 1990 încoace, acţionează după exact acelaşi scenariu. Cred că am evocat, în primii ani de după Ceauşescu, un episod, banal şi grotesc totodată, al unui prieten care era cât pe ce să fie linşat de colegii de călătorie pentru că a refuzat, la vama Nădlac, să dea vameşilor obolul celor cinci mărci de-la-sine-înţelese. În acel caz nici măcar nu era vorba de traficanţi în masă, aşa cum se întâmplă azi. Autocarul era plin cu oameni care mergeau să-şi viziteze rudele ori îşi căutau de lucru în Vest. Cele cinci mărci reprezentau "taxa de viteză": plătindu-le, vameşii nu te mai ţineau cu orele în arşiţă, în bătaia vântului, a ploii ori a zăpezii.
Că totul era organizat ca la carte o dovedea faptul că autocarele aveau un culoar aparte, iar "cursele" erau tratate de vameşi cu toată solicitudinea. Pentru că prietenul meu a refuzat să dea suma de rigoare, a fost luat în primire de ceilalţi călători: "Hai, domnu’, ce te zgârceşti aşa? Dacă n-ai câteva mărci, de ce nu stai acasă? Vrei să ne ţină ăştia aici până poimâine?" Lucrurile nu s-au oprit la faza apostrofărilor: în complicitate cu şeful grupului şi şoferul, pasagerii au pândit, la prima escală, momentul în care prietenul meu se dusese la toaletă şi lau abandonat în pusta maghiară! Vina corupţilor e imprescriptibilă, dar nu trebuie să-i uităm pe corupători. Ce se întâmplă la vămi nu e ceva accidental, ci un fenomen de masă. Televiziunile vorbesc despre "camioane de ţigări", de "transporturi" perfect organizate. Probabil că şi ele ţin de specificul "activităţii". Realitatea cumplită e că averile vameşilor sunt născute din corupţia măruntă, din dijmuirea amărâtului care face naveta între sătucul lui prăfuit de la marginea ţării şi satele la fel de nenorocite din Ucraina, Moldova ori Serbia. Cei mai mulţi traficanţi sunt oameni fără servicii, perdanţii tumultuoasei noastre tranziţii. Am văzut cu ochii mei, vara trecută, un pâlc de cincisprezece-douăzeci de români la vama Stamora-Moraviţa. Erau femei şi bărbaţi pe biciclete care aşteptau să treacă în Serbia. Am avut suficientă vreme să-i privesc. Era o zi de luni, în august, şi nu aveau deloc aerul că sunt, ca mine, în concediu. Prost îmbrăcaţi, cu privirea hăituită a disperatului care ştia că dacă nu se întoarce cu câteva cartuşe de ţigări nu va mânca în ziua respectivă, nu mai păstrau nimic din ideea de om. Dacă i-ai fi fotografiat, ai fi putut ilustra, într-un film propagandistic comunist, ideea dezastrului produs de capitalism.
Dar aici nu e vorba de o confruntare ideologică. Şi cu atât mai puţin de capitalism. E vorba de dispreţul faţă de o largă pătură a românilor, ajunşi prizonierii unor partide pentru care ei nu reprezintă decât o vacă de muls. O vacă răpciugoasă şi costelivă, dar care mai are ugere suficient de lăptoase pentru a fi apucate, cu ambele mâini, de mulgătorii de profesie din partide. Ieri, la muls s-au aflat pesediştii şi liberalii. Astăzi, după toate aparenţele, pedeliştii. Iar mâine vor fi, sub o altă denumire, protejaţii lui Iliescu, Voiculescu şi Patriciu. Neschimbate rămân doar sărăcia, mizeria morală, disperarea şi animalitatea care au făcut din prea mulţi români complici voluntari/involuntari ai putregaiului.
Recomandările noastre
