E adevărat, astăzi Sângeorzul nu mai e ce-a fost, vechile hoteluri sunt ruinate, apele minerale, odinioară faimoase, aşteaptă în obscuritate vremuri mai bune, lipsa locurilor de muncă i-a gonit pe tineri în Spania.

Dar pentru mine, copil născut pe asfalt, care n-a ştiut nimic mai bun cea mai mare parte din viaţă decât huruitul tramvaielor pe Ştefan cel Mare şi traficul, şi poluarea unui oraş pe cât de mare, pe atât de hidos, descoperirea Ardealului, a civilizaţiei fânului, a zgomotului de coasă bătută, a clăilor de fân şi-a poienelor de pe vârful dealurilor a fost ca revelaţia unei alte planete.

Ce lume ciudată, arhaică, în care vechea credinţă ortodoxă convieţuieşte cu casele de rugăciune penticostale, în care oamenii în vârstă au în ei un fel de lumină ce nu se stinge nici în clipa morţii, în care se mai crede în zâne, în care copiii se mai duc cu mieii la păscut… Am umblat prin împrejurimile Sângeorzului în lung şi-n lat, fericit să respir aer proaspăt, să învăţ să recunosc copacii după frunze, să fotografiez cele mai mirifice privelişti de pe Pământ.

I-am cunoscut, cu trecerea anilor, şi pe oamenii locului, notabilităţile şi artiştii locali. Dacă-n fiecare localitate de zece mii de locuitori ar fi o asemenea concentrare de talent, modestie şi dragoste pentru artă, am fi azi pe altă treaptă de civilizaţie. Muzeul local este realmente o bijuterie. E opera de-o viaţă a sculptorului Maxim Dumitraş, care-a transformat "utilajele" ţărăneşti tradiţionale în instalaţii de o modernitate frapantă. Merită, dacă treceţi prin zonă, să zăboviţi o oră în acest muzeu care nu seamănă cu nimic din ce am văzut eu la noi sau aiurea. În Sângeorz-Băi e centrat şi un grup literar a cărui semnificaţie a depăşit cu mult interesul zonal.

Mă bucur mult că i-am cunoscut aici pe Marin Mălaicu-Hondrari, pe Dan Coman şi pe Florin Partene, poeţi şi prozatori aflaţi în fruntea topurilor autorilor tineri de la noi. Rar am întâlnit un grup atât de sudat, atât de solidar la bine şi la rău, mergând până la întrepătrunderea propriilor cărţi, la transferul de personaje între ele.

Primarul PSD-ist al localităţii, Roland Venig, m-a convins şi el, în ciuda părerilor mele politice, că oamenii de valoare sunt răspândiţi în toate partidele. Nu ştiu cu câţi primari din România poţi vorbi despre Baudelaire şi Joyce, despre optzecişti şi arta ambientală nu altfel decât cum vorbeşti cu prietenii tăi din lumea literară. Nu ştiu câţi sponsorizează, din fondurile primăriei, scrieri de teorie literară.

Locuri minunate, oameni minunaţi. Dar, din păcate, nu o reclamă de pliant turistic vreau să fac eu aici. Căci în ultimul timp Sângeorzul şi-a arătat şi faţa nevăzută, mizerabilă şi înspăimântătoare, ca un Twin Peaks unde, sub liniştea de la suprafaţă, mocnea o hidoşenie incredibilă. Acest oraş al fânului şi-al curăţeniei sufleteşti are-n clipa acesta reputaţia de "oraş al drogurilor".

O descindere a poliţiei din Cluj a scos la iveală murdăria de necrezut din "subteranul" oraşului: bande de traficanţi ce aduceau canabis şi "săruri de baie" din Austria şi Ungaria, sute de consumatori din liceele şi şcolile generale locale, baruri puse la dispoziţie pentru consum.

Situaţia durează de mulţi ani şi se pare că a cuprins întreaga vale a Someşului, cu orăşele şi sate pe care acum le ştiu şi care-mi sunt dragi: Rodna, Maieru, Ilvele etc.

Ca de obicei, plasa poliţiei a prins peştii cei mici, adolescenţi ce traficau şi consumau drogurile, dar se pare că sunt implicaţi şi oameni importanţi ai locurilor, politicieni şi oameni de afaceri.

Nu doar de droguri e vorba aici, deşi sute de adolescenţi care-şi cheltuiesc ultimul ban ca să se ameţească sâmbetele, într-o zonă faimoasă pentru sărăcie, înseamnă o mare problemă. E vorba de corupţie, de demisie morală, de cârdăşie cu traficanţii. Nu a fost prima dată când autorităţile locale, văzând escalada drogurilor, au apelat la poliţie fără niciun rezultat. Buba a plesnit doar când se depăşise deja orice măsură.

Oare aşa e şi-n restul ţării? După gradul de mizerie morală la caream ajuns, după modelele pe care zilnic ni le vinde televiziunea, după coruperea adâncă a mecanismelor de apărare a cetăţeanului, mă tem că da. Distrugerea copiilor noştri e unul dintre preţurile grele pe care le plătim pentru degradarea noastră de două decenii încoace.