Sistemul sovietic a fost unul mitocratic, aşadar unul în care domneau miturile şi legendele. Aleksei Stahanov a fost simbolul proletarului eroic, mareşalul Jukov al militarului glorios, Iuri Gagarin al victoriei comunismului în spaţiu.
Lordul Cecil Rhodes spunea că, dacă ar putea, "ar coloniza stelele". Cam la fel gândea şi Nikita Sergheievici Hruşciov, prim-secretar al CC al PCUS şi preşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS, pe 12 aprilie 1961, cel care, în anii ’30, a condus organizaţia de partid din Moscova în timpul construcţiei metroului (care purta numele lui Lazar Kaganovici, pe atunci mâna dreaptă a lui Stalin), alt simbol al omnipotenţei sistemului. Hruşciov era un incurabil optimist. Scopul suprem era să ajungă din urmă şi să depăşească Statele Unite, pe scurt, să-i îngroape pe capitalişti sub povara propriei lor nimicnicii.
Lansarea sputnikului în 1957 a fost utilizată propagandistic pentru a destrăma efectele negative, în planul relaţi ilor publice globale, ale sângeroasei suprimări a Revoluţiei Maghiare în noiembrie 1956. În 1960 avea loc la Moscova conclavul mondial al partidelor comuniste. Se prefigura conflictul sovieto-chinez legat de viziunea despre "coexistenţa paşnică" şi de condamnarea crimelor staliniste. Mao anunţase că "vântul de la Răsărit va triumfa asupra vântului de la Apus". Pentru Mao, Hruşciov era exponentul celei mai primejdioase maladii, revizionismul capitulard. Pentru Hruşciov, Mao era un aventurier senil, un dogmatic incorigibil.
Zborul lui Gagarin a fost o lovitură de imagine colosală. Tânărul cosmonaut, cu irezistibilul său surâs, era personificarea lui Homo Sovieticus, a Omului Nou. Aşa îl zugrăvea "Pravda", aşa îl romantizau ziarele din statele satelizate, întreaga "omenire progresistă". După revenirea din cosmos (de unde transmisese un mesaj special lui Hruşciov şi membrilor Prezidiului CC al PCUS), Gagarin a ajuns la Moscova, unde s-a bucurat de o primire triumfală, echivalentul beatificării de către Stalin a piloţilor din marile expediţii din anii ’30 (Cikalov, Serov). Hruşciov savura fiecare secundă, se simţea în fine egal cu predecesorul său, cel pe care îl denunţase în februarie 1956, la Congresul al XX-lea, ca pe un despot megaloman.
În octombrie 1961, la Congresul al XXII-lea al PCUS, mitul lui Stalin era încă o dată demolat. Atacurile împotriva defunctului tiran încurajate de marele turist erau tot mai temerare, tot mai radicale. Evgheni Evtuşenko publica în "Pravda", evident cu aprobarea lui Hruşciov, poemul "Urmaşii lui Stalin" în care cerea pedepsirea celor vinovaţi pentru crimele în masă din anii ’30. Vasili Aksionov publica "Bilet către stele". Se năştea samizdatul. Generaţia zborului cosmic al lui Gagarin era astfel marcată de ceea ce se numeşte al doilea val al destalinizării (în 1962 apărea, în "Novâi Mir" condusă de Aleksandr Tvardovski, tot cu apro barea lui Hruşciov, "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici", capodopera lui Aleksandr Soljeniţân). Este vorba de acei intelectuali pe care istoricul Vladislav Zubok îi numeşte "copiii lui Jivago" (Iosif Brodski, Anatoli Neiman, Vasili Aksionov, Mihail Satrov, Efim Etkind, Arkadi Vaksberg, Vladimir Voinovici, Bulat Okudjava, Andrei Voznessenski, Bella Ahmadulina, Robert Rojdestvenski, Ernst Neizvestinii etc.). Unii aveau să devină disidenţi, alţii nu. Toţi însă detestau stalinismul.
Trupul îmbălsămat al lui Stalin era expulzat din Mausoleul din Piaţa Roşie şi depus în zidul Kremlinului. Se propunea edificarea la Moscova a unui monument în memoria victimelor represiunilor din anii ’30 (nu a fost construit nici până astăzi). Congresul adopta Programul PCUS, primul de la Lenin încoace, care se încheia cu vibrantul jurământ: "Partidul proclamă solemn, actuala generaţie de oameni sovietici va trăi în comunism". Iuri Gagarin a fost ultimul mare simbol al acestei mitologii ascendente, al convingerii triumfaliste că idealul comunist poate fi realizat pe planeta Pământ. Era normal să stea alături de liderul partidului la parada militară din Piaţa Roşie. Propaganda sovietică prezenta zborurile în Cosmos drept probe irefutabile ale "justeţii" a ceea ce numea "ateismul ştiinţific".
Despre URSS se spunea atunci că este o Volta Superioară dotată cu rachete termonucleare. Ideologia oficială a încercat să anexeze zborurile cosmice, baletul, filmul, spărgătorul de gheaţă atomic "V. I. Lenin", metroul, patinajul artistic, hocheiul etc. drept dovezi ale superiorităţii sistemului comunist: Vera Muhina, Oleg Popov, sputnikul, Laika, Strelka şi Belka, Gagarin, Gherman Titov, Andrian Nikolaev, Valentina Tereşkova, Serghei Koroliov, marile balerine Galina Ulanova şi Maia Pliseţkaia, Oistrah, Richter, Eisenstein, Ciuhrai, Şolohov etc. erau argumentele unei culturi a performanţelor absolute în artă, circ, aviaţie, dans, patinaj, literatură, muzică, sport, transport. Era vorba de o ridicolă megalomanie întemeiată pe mituri autoglorificatoare.
Comentariile la acest material sunt suspendate.
Recomandările noastre
