Într-unul din textele de-un haz nebun ale lettriste-ului Isidore Isou (artist evreu originar din România, stabilit în Franţa, unde a şi trecut în lumea celor drepţi în 2007) se referă la Uniunea Sovietică sub denumirea jucăuş-cinică "Marele Vecinuţ".
Mi-am adus aminte de această sintagmă văzând în ce hal şi-au ieşit din minţi pesedeii la arestarea "baronului local" de Argeş cunoscut sub porecla Vecinul. Se ştie de ce: deoarece social-democratul vopsit era un mare latifundiar, care se învecina, zice-se, cu toţi deţinătorii de pământ din zonă. O mostră ca la carte de compasiune social-democrată: n-au nicio tresărire că puşcăriile sunt pline de sărăntoci, important e să n-o păţească vreunul dintre marii bogătani de partid!
Cazul Nicolescu a ridicat o chestiune pe care tenorii cu căşti în ureche şi sopranele indignate de la televiziuni n-au atins-o nici din greşeală: şi anume, ce mai înseamnă democraţia într-un judeţ unde puterea supremă - Consiliul Judeţean - se află de cincisprezece ani în aceeaşi mână? Care sunt performanţele nemaiauzite ale judeţului care l-a statuificat pe bolnavul Nicolescu? Or fi intrat argeşenii în spaţiul Schengen înaintea restului ţării? O fi crescut la cote incomensurabile venitul pe cap de locuitor? Au ajuns investiţiile străine - nu acelea obţinute prin şantaj asupra guvernului - la cote ameţitoare? Faptul că marele şef a avut o cădere psihico-fizică la simpla confruntare cu justiţia arată că nu curajul e calitatea lui de căpetenie. Marea lui calitate e talentul de a se învecina.
De-a lungul anilor, a avut de la cine învăţa la ce e bună vecinătatea. Când vorbeau de întovărăşiri, comuniştii ştiau foarte bine la ce se referă. Şi cum să nu ţi se urce la cap, când vezi că mai-marii tăi întru "învecinări" sunt intangibili. Intangibil e şi Iliescu pentru crimele din decembrie 1989 şi iunie 1990, intangibil e şi Năstase în dosarele supradimensionate de corupţie şi abuzuri. Părinţii comunişti le-au inoculat pesedeilor o învăţătură vitală: orice afront adus unuia dintre ei înseamnă primejduirea întregii încrengături. Orice foarfecă întinsă spre un braţ al enormei caracatiţe reprezintă un atentat la fiinţa indivizibilă a partidului. Structurat după logică mafiotă, PSD-ul reacţionează cu ferocitate la orice atingere adusă intereselor de haită. Cine acuză vreun pesedist se poate aştepta la ce e mai rău: devastarea sediilor, lapidarea, incendierea sunt metodele prin care ucenicii lui Iliescu îşi afirmă apartenenţa la idealuile pesedismului. Amestecul grosolan în treburile justiţiei şi ameninţarea magistraţilor sunt mărci atât de caracteristice ale PSD-ului, încât ele trec, asemeni unui fluid viguros, de la o generaţie la alta.
Ucenicul Ponta a reuşit să combine într-o sinteză sinistră brutalitatea kaghebistă a lui Iliescu şi perversiunea născută din lăcomie a lui Năstase. Omul nu vrea şi nici nu poate altceva. Dar de ce tac liberalii, aceşti campioni ai democraţiei şi europenismului? De ce nu crâcnesc la violenţele animalice ale partenerilor pe care şi-i doresc la guvernare? Tăcând, ei le oferă girul. Deşi Antonescu încă n-a aruncat, cu propria mână, cocktailuri Molotov, dictatul în interiorul PNL-ului echivalează cu astfel de gesturi. Individul împinge şandramaua partidului în prăpastie, iar figuranţii aflaţi pe capră tac mâlc. Anticomuniştii de paradă ai partidului îşi arată, încă o dată, cu asupra de măsură, nimicnicia. Ieri vorbeau (ca să se audă singuri) de legea lustraţiei, astăzi se fac fraţi de cruce cu anticriştii de sub steagul roşu-satanic al iliescianismului.
Că matricea pesedistă a infectat întreaga societate, inclusiv părţi ale guvernării, o vedem zi de zi şi în proporţie de masă. Nu e suficient ca Emil Boc să fie un individ nepătat, dacă în diverse funcţii locale, centrale sau parlamentare se află inşi care, la simpla lor apariţie, te fac să duci, instinctiv, mâna la buzunar. Prestaţiile incredibil de laşe ale PDL-iştilor în cazul Păsat (ca şi în cazul Ridzi, şi în general, în orice caz în care e implicat un membru al "haitei") explică de ce populaţia a ajuns la un înalt grad de exasperare. În fond, aceşti oameni nu intrau, niciunul, direct în închisoare. La ce forţă financiară au, la cât pot cheltui pe avocaţi, la câte stratageme complicate sunt capabili să inventeze, riscul ca vreunul dintre ei să fie condamnat e echivalent cu zero. Şi atunci? Ce calcule morbide îi determină ca, indiferent de culoare politică, să prefere onoarea în locul dezonoarei şi luptei cinstite tactica pârjolirii terenului? Din această perspectivă, piromani sunt cu toţii. Unii pentru că aşa le dictează ideologia neo-bolşevică practicată în România la scară largă, alţii pentru că au înţeles esenţa ideii de partid: partidul e o fortăreaţă protectoare pentru orice escroc lipsit de scrupule. Lăcomia, nu idealurile politice, îi îndeamnă să se înroleze. Spiritul de gaşcă înnăscut, şi nu idealismele legate de binele public. De ce bine public e capabil numitul Păsat? Priviţi-i fotografia şi vă lămuriţi pe loc. Comportamentul de douăzeci de ani încoace al politicienilor ne-a demonstrat că în această ţară nefericită nu contează valoarea, munca, onestitatea. Singurul lucru important e cu cine te învecinezi.
Recomandările noastre
