Emil Cioran a fost îndrăgostit de neant, se simţea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori chemarea de a fi mereu împotriva şi mereu fără-de-casă.
A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite. Născut la Răşinari în urmă cu o sută de ani, Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism, s-a îndoit de toate precum şi de el însuşi. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, un demiurg capricios şi adeseori irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănuşa unui dispreţ înfrigurat.
În tinereţe, cum o mărturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic. A fost un intelectual atras, ori mai precis spus sedus, de promisiunile oraculare ale fascismului. Voia o România transfigurată, o Românie capabilă de delir, de salturi mortale, de aventuri imperiale. Într-un text de o sinceritate unică, acea confesiune sfâşietoare care este "Mon Pays", Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenilă decât toţi adversarii săi reuniţi. Avea o chemare spre existenţialismul apocaliptic (o tema explorată de Gabriel Liiceanu). Făcea parte între aceia care în lupta dintre suflet şi spirit iau partea celui dintâi. Într-un text apărut în "Partisan Review" îl numeam un revoluţionar mistic.
Tot astfel, după ce în tinereţe a scris "Schimbarea la faţă a României", o carte-manifest revelatoare pentru febra ideologică de atâtea ori distructivă a acelor timpuri, maturul Cioran a protestat faţă de orice formă de xenofobie. Paginile despre evrei din "La tentation d’exister" rămân un omagiu de o imensă căldură, aş spune dragoste, adus unui popor de solitari şi martiri. Cum a putut acest om de o inteligenţă nepereche, îndrăgostitul de Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Scheler şi Bergson, să îmbrăţişeze tezele extremiste? Nu vom înţelege niciodată această opţiune intelectuală din timpurile acelea sumbre, când, cum spunea François Furet, ambele radicalisme, comunismul şi fascismul, aveau un viitor tocmai pentru că democraţia părea condamnată, dacă vom proceda reduc ţio nist, operând cu verdicte apriorice.
Cred că o cheie pentru înţelegerea acestei pasiuni o oferă un text scris de scriitorul francez Paul Nizan în 1934 încă îi compară pe André Malraux şi Martin Heidegger. Romancier de geniu, Malraux era atunci o vedetă a stângii antifasciste şi pro-sovietice, iar Heidegger, filosof de geniu, acceptase să devină rectorul Universităţii din Freiburg numit de regimul nazist. Observa Nizan că în opera lui Malraux, ca şi în aceea a lui Heidegger, şi aş spune şi în gândirea lui Cioran, era vorba de angoasă, de disperare, de "iremediabila solitudine ce caracterizează condiţia umană".
Iată cuvintele criticului pe atunci comunist, omul care avea să rupă cu stânga stalinistă după Pactul Molotov-Ribbentrop şi care murea pe front în 1940, la doar 35 de ani. Lui Nizan, aşadar, Malraux îi amintea de "acel mare gânditor şi filosof contemporan Martin Heidegger, pentru care, ca şi pentru Malraux, esenţa vieţii umane se află în angoasă şi disperare. Această apropiere este extrem de simptomatică pentru perioada istorică actuală. La acest ceas de declin al civilizaţiei burgheze, unii mari gânditori au descoperit subit că, în confruntarea cu neantul, angoasa şi disperarea reprezintă o realitate pentru om… La întrebarea fundamentală «Cum te poţi sustrage angoasei şi morţii?», cei doi oferă răspunsuri diferite. Heidegger a găsit un răspuns în acceptarea totală şi necondiţionată a naţionalsocialismului. Malraux, la rândul său, a încercat să învingă această angoasă. El a aflat în acţiune, în orice fel de acţiune, forţă pentru a o depăşi ori măcar pentru a o putea ignora. Acţiunea îl poate proteja pe individ împotriva disperării şi angoasei… ea este suprema formă de eroism revoluţionar".
Spre deosebire de un Georg Lukács care a rămas până în ultima clipă fidel pariului său bolşevic, Cioran a înţeles că a greşit. Şi-a asumat ceea ce Marta Petreu numeşte "trecutul deocheat". Şi-a purtat crucea cu demnitate, a agonizat, a pătimit, a sublimat supliciul în acele "silogisme ale amărăciunii" în absenţa cărora lumea noastră ar fi mult mai absurdă şi mai mohorâtă.
Pentru că din deznădejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redempţiuni. Nu este disperarea sterilităţii, ci acel fior ce nu poate fi domolit al unei eterne nepuţinte, dar şi al unei veşnice obligaţii de a găsi sens acestei lumi. Dintre cărţile lui Cioran, favorita mea rămâne "Histoire et utopie". Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de năluciri ideologice: "O lume fără tirani ar fi ca o grădină zoologică fără hiene".
Versiunea lărgită a textului de mai sus va fi publicată în numărul pe luna aprilie al revistei timişorene "Orizont".
Comentariile la acest material sunt suspendate.
Recomandările noastre
