Vladimir Tismaneanu: "In cartea sa "Omagiu Cataloniei", Orwell demitizeaza exemplar scopurile si metodele aparatului comunist in lupta impotriva a ceea ce a fost socialismul libertar."

Pentru cel care avea sa scrie romanul „1984”, „politia secreta spaniola - SIM - Serviciul de Investigatii Militare, controlat tot  mai puternic de comunisti - V.T.T avea ceva din caracterul Gestapoului, dar nu prea mult din competenta lui”.

Una dintre misiunile-cheie ale „instructorilor” Cominternului in Spania (camuflati drept ofiteri sau interpreti ai Brigazilor Internationale) era tocmai „detectarea” si „demascarea” presupusilor tradatori.

Principalele centre sindicale se aflau sub control nemijlocit anarhist si socialist. Liderii anarhisti, perfect informati despre represiunile din Uniunea Sovietica impotriva camarazilor lor de idei, priveau cu suspiciune infiltrarea comunista in pozitii guvernamentale cheie. Sentimente similare erau nutrite de conducerea POUM, cu precadere influent in Catalonia.

Militiile muncitoresti, organizate de stanga necomunista in 1936, au fost baza rezistentei antifranchiste si cel mai important reazim al guvernului legal. Orwell, care a luptat in randurile militiilor anarhiste, descria psihologia mistic-naiva a acestor indragostiti de libertate:

„Pentru marea majoritatea a acestor oameni, socialismul inseamna ori o societate fara clase, ori nu inseamna nimic... Militiile spaniole, atat cat au durat, au fost un fel de microcosmos al unei societati fara clase.”

In viziunea lui Orwell, greu suspectabila de credulitate, puteau exista lipsuri in acele grupuri, nu insa si privilegii ori carierism slugarnic: „Fusesesi intr-o  comunitate in care speranta era mai normala decat apatia si cinismul, in care cuvantul „tovaras” insemna camaraderie si nu, ca in cele mai multe tari, o mistificare”.

Pentru scriitorul britanic, sugrumarea de catre comunisti a sperantei anarhisto-libertare insemna si finalul unei sanse reale de a intemeia puterea clasei muncitoare in Spania. Orwell privea tendinta politica generala, rezultata din infrangerea stangii libertare, drept o forma de fascism, „mai uman si mai putin eficient decat cel german sau italian”.

Ceea ce s-a intamplat in Spania a fost de fapt prelungirea represiunii bolsevice a revoltei antiautoritare de stanga de la Kronstadt din martie 1921. Marinarii rebeli, masacrati din ordinul lui Lenin si Trotki, voiau „Soviete fara comunisti”.

La 30 iulie 1937, seful Cominternului, Gheorghi Dimitrov, il informa pe Kliment Vorosilov, comisar al poporului pe probleme de aparare: „Revolutia populara nu se poate incheia cu succes daca Partidul Comunist nu pune mana pe putere”.

Anarhistii si POUM-istii doreau o revolutie fara corsete birocratic-doctrinare. Dimpotriva, comunistii detestau orice forma de spontaneitate revolutionara. Nota Orwell: „Ceea ce urmareau comunistii nu era sa amane revolutia spaniola pentru un moment mai potrivit, ci sa fie siguri ca nu avea sa se intample niciodata”. Mai precis, revolutia reala era strangulata pentru a pregati calea catre o lovitura de stat de tip bolsevic. 

Efervescenta rezistentei necomuniste antifranchiste nu putea dura la infinit. Rebelii militari, socati de barajul opozitiei populare spontane, primeau sprijin masiv din partea dictaturilor totalitare din Italia si Germania.

Politica de noninterventie a guvernului Blum, pe care stanga comunista nu va conteni s-o infiereze in deceniile viitoare, se ciocnea de impertinenta solidaritatilor ideologice. Generalul Franco accepta temporar alianta cu Hitler si Mussolini. Falanga, partidul/miscare fascist intemeiat de Jose Antonio Primo de Rivera, devenea coloana vertebrala a rebeliunii antirepublicane.

Departajarile politice si ideologice se succedau intr-un ritm galopant. Cu incontestabilul sau fler politic, Stalin percepuse faptul ca in Spania se ivise sansa de a exporta propria sa viziune despre socialism. In octombrie 1936, consilieri sovietici incepeau sa soseasca in Spania impreuna cu primele transporturi de armament pentru cauza republicana.

Un nou act debuta in istoria revolutiei spaniole, odata cu patrunderea sovieticilor in politia politica si in armata. Epoca revoltei febrile si a experimentelor de consilii muncitoresti trecuse. Sosise timpul comisarilor mohorati, al expertilor in dosare de cadre.

Pentru acestia nimic nu putea fi mai odios decat constituirea unui centru revolutionar paralel in Europa, incercarea de a umaniza ideea si practica socialismului. Cu douazeci de ani inaintea suprimarii Revolutiei Maghiare, cominternistii s-au consacrat extirparii germenilor de democratie muncitoreasca din Spania razboiului civil.

In martie 1937, comunistii dirijati de Antonio Cordon (seful Secretariatului Tehnic al Ministerului Apararii), dobandisera hegemonia in armata republicana.

Sensul actiunii sovietice in Spania a fost, mai presus de orice, sa intemeieze primul experiment de „democratie populara”. In aceasta actiune, desfasurata dupa reguli aplicate ulterior si in Europa Centrala si de Est, partidul comunist local avea de jucat un rol de prim-plan.