Am admirat - şi l-am evocat de mai multe ori - titlul cărţii din 1985 a lui Adam Michnik, Istoria onoarei în Polonia.

Cred, în naivitatea mea puternic infiltrată de romantismul istoriografic al secolului al XIX-lea, că, alături de adevăr şi libertate, onoarea reprezintă valoarea supremă a vieţii.

Dacă nu trăieşti sub întreitul lor semn (care poate fi şi o întreită teroare!), trăieşti degeaba. Societăţile totalitare au înţeles la perfecţie ce forţă zace în aceste concepte şi au dezlănţuit împotriva lor iadul represiunii şi distrugerii.

Adevărul se confunda exclusiv cu „adevărul” secretarului general al partidului, „libertatea” corespundea, la milimetru, cu lungimea lanţului până la farfuria cu mâncare, iar „onoarea” se măsura în adâncimea celulei de puşcărie.

Juni intelectuali limitaţi şi de experienţă şi de numărul celulelor cenuşii continuă să viseze la acel rai şi la minciuna care l-a făcut posibil. Ei confundă protecţia socială cu „trăirea de stânga”, luând drept „idealism” o banală funcţie a statului.

Incapabili să relaţioneze între idei şi evenimente, ei cred că numai în ţara socialismului real oamenii sunt protejaţi de stat, în timp ce capitalismul e preocupat exclusiv să tragă pielea de pe cetăţean. Protecţia socială funcţionează - ba chiar func ţionează adeseori foarte bine - şi în cele mai nemiloase „economii de piaţă.”

Spălaţi pe creier şi orbi la orice alţi stimuli decât cei pe bază de culoare roşie, vor fi cu siguranţă indignaţi să afle că General Motors, gigantica întreprindere americană, era cunoscută, mai în glumă, mai serios, drept „compania de asigurări care face şi maşini.”

Într-adevăr, în perioada de maxim succes, General Motors oferea angajaţilor un „pachet social” de neimaginat în orice ţară comunistă: de la garanţii ferme ale locului de muncă, la plata asigurărilor medicale şi la pensii compensatorii mai mult decât generoase.

Ce nu înţeleg comuniştii e că aceste lucruri sunt viabile atâta vreme cât economia funcţionează. Când se instalează criza, a te încăpăţâna să promiţi marea cu sarea e o chestiune ce ţine, în egală măsură, de psihiatrie şi criminalitate.

Ei, adepţii flexibilităţii şi-ai sistemului de drepturi care nu garantează, de fapt, nimic, sunt de-o stupidă inflexibilitate. Dintre toate statele europene postcomuniste, doar Polonia - „ţara mea eroică şi martiră”, cum, cu un amestec de tandreţe şi ironie, o numeşte frecvent Adam Michnik - a fost capabilă de o aşezare corectă în faţa crizei.

Şi asta pentru că indiferent de presiunea demagogică a stângii sindicalizate, cei de la putere n-au cedat, concentrându-se, cu imaginaţie şi energie, asupra marii probleme economice.

O chestiune de onoare a fost şi deplasarea fruntaşilor politici ai ţării la Katyn, pentru a comemora asasinatele de acum şaptezeci de ani, când NKVD-ul a executat peste douăzeci şi două de mii de polonezi, dintre care foarte mulţi erau ofiţeri capturaţi în 1939.

Aceiaşi oameni care au luptat împotriva comunismului, care au făcut ca Polonia să traverseze tranziţia şi, recent, criza în condiţii relativ onorabile au parte de-o moarte martirică. E greu să nu vezi un simbolism - fie el şi unul cu accente macabre - în această devastatoare întâmplare.

Va veni vremea specialiştilor şi a speculaţiilor. Se vor lansa acuzaţii şi contraacuzaţii. Nu se ştie, în clipa de faţă, în ce măsură e vorba de o eroare de pilotaj şi în ce măsură de lipsă de profesionalism din partea celor care au decis aterizarea pe un aeroport cu pistă scurtă a unui avion de mari dimensiuni.

Se vor relua, pe note acute, discuţiile surprinzător de asemănătoare cu acelea din România, privind oportunitatea / inoportunitatea înlocuirii avionului prezidenţial uzat moral. Vor fi căutaţi oamenii din administraţie şi presă care s-au opus achiziţionării unei noi nave şi vor fi acuzaţi, pe bună dreptate, de complicitate la asasinat. (În România, numele opozantului feroce e bine-cunoscut: Călin Popescu- Tăriceanu).

Dar dincolo de toate acestea rămâne tragedia şi rânjetul de satisfacţie al unui destin nemilos care a făcut posibilă această nouă şi revoltătoare ocazie de a intra în istorie.

Preşedintele Kaczynski şi cei care l-au însoţit (inclusiv unul dintre principalii săi contracandidaţi la viitoarele alegeri) au înscris încă o pagină în martirajul fără sfârşit al acestui popor obişnuit să trăiască, parcă, doar între o nenorocire şi alta. O pagină în care, în numele onoarei şi al suferinţei, simbolismul tragediei vechi e întărit de simbolismul tragediei noi.

Iar cei care perorează despre futilitatea condamnărilor (doar) simbolice ale crimelor comuniste, ori cei care le văd drept „ritualuri totemice în jurul unui cadavru absent” au încă un motiv serios de meditaţie.