În primii ani după dispariţia regimului comunist din România, intelectualii vizibili în spaţiul public românesc au început să îşi exprime puncte de vedere privind evoluţia de ansamblu a societăţii, afirmându-şi cu insistenţă neapartenenţa la niciunul dintre partidele politice implicate în jocul democratic al acelor timpuri.
Ideea neapartenenţei politice, a neimplicării intelectualilor marcanţi ai acelor vremuri în jocurile politice imediate sau în deciziile luate în interiorul partidelor politice a ajuns să fie obsesivă. Foarte curând această obsesie a avut ca efect construirea unui şablon în imaginarul public, în conformitate cu care politica şi partidele politice sunt coruptibile şi de multe ori imorale, în timp ce opiniile civice "nealiniate", cele susţinute în numele principiilor şi instituţiilor democratice ar fi singurele cu adevărat morale şi benefice pentru societatea românească. Alegerea lui Emil Constantinescu în calitate de preşedinte al României a reprezentat într-un fel triumful acestei perspective. De fapt, odată cu "victoria societăţii civile asupra clasei politice" la sfârşitul anului 1996, societatea românească începea să accepte "infiltrarea" intelectualilor în politică, trecând astfel într-o nouă fază. Desigur au continuat să rămână personaje publice provenind din mediul academic care să considere că tot ce poate fi mai rău pentru un intelectual, soluţia sigură de maculare a discursului acestuia, este accederea sa în spaţiul politic. Aceştia sunt însă din ce în ce mai puţini, vreme în care numărul intelectualor care se implica în mod direct şi organizat în politica este în creştere, şi odată cu prezenţa capăta tot mai mulţi susţinători şi ideea conform căreia participarea lor la decizia politică nu poate decât să ajute progresul şi stabilitatea vieţii publice româneşti. A existat astfel o vreme în care unul dintre principalii actanţi în spaţiul public românesc, Partidul Democrat Liberal, şi-a făcut un titlu de glorie prin atragerea cât mai multor personaje cu "pedigree" academic, nu atât pentru a-i apropia de decizia politică cât mai ales pentru a-i "scoate în vitrină", arătând electoratului de ce argumente politice, şi de câtă materie cenuşie beneficiază ei. Mişcarea în sine nu mi se pare deloc nepotrivită, ba chiar mai mult decât atât ea este una strategic coerentă. Toate acestea până la un moment dat, şi anume până în ziua în care unii dintre cei nou intraţi, venind din "societatea civilă", au ajuns să îşi deformeze cu totul discursul. Mai concret, în ziua în care un profesor universitar cu operă, cultivat, umblat prin lume, cu o experienţă destul destul de lungă în cunoaşterea şi observarea jocurilor politice româneşti, cu o gândire logică şi coerentă, ajunge să lase la o parte orice fel de urmă de civilitate, devenind extrem de agresiv şi insultător într-o emisiune de televiziune, atunci când în faţa sa se află trei alte personaje la fel de civilizate şi extrem de ponderate, atunci când singurul argument pe care în pauză respectivul personaj îl invocă este că se afla în campanie electorală şi că aşa îi cere partidul, atunci dispare întreaga speranţă de progres, de instalare a unui dialog al ideilor pe care intelectulii le-ar putea aduce în politică. Singurul sentiment pe care îl am astăzi este tristeţea. Dispare întreaga speranţă de progres, de instalare a unui dialog al ideilor pe care intelectulii le-ar putea aduce în politică.
Recomandările noastre
