Când, prin forţa lucrurilor şi rigorile meseriei, călătoreşti foarte mult, e prudent câteodată să nu te apuci să vorbeşti despre asta.
Românii au o sensibilitate deosebită la tot ce li se-ntâmplă vecinilor şi nu li se-ntâmplă în aceeaşi măsură şi lor. Ba chiar şi când sunt la fel de bogaţi, de norocoşi sau de sănătoşi ca şi tine, parcă tot simt un val de invidie când le povesteşti despre vreun drum în străinătate, vreun premiu sau doar vreo mobilă cumpărată în ultima vreme. Şi dacă le spui din aceeaşi suflare că drumurile, de fapt, te-au epuizat, că nu ţi-au adus nimic bun, că nu ţi le-ai dorit neapărat, că ai refuzat jumătate din oferte, te vor considera un ipocrit afurisit.
Ei, îmi iau toate riscurile astea, căci nu mă pot abţine să nu povestesc (pe scurt aici, mai pe larg în altă parte) câteva întâlniri de gradul trei pe care le-am avut în ultimele săptămâni, de când sunt pe drumuri, cu persoane-personaje pe care n-aş fi crezut în ruptul capului că o să le zăresc măcar de departe în această viaţă. Puteţi crede că mă dau mare, că vreau să vă conving de cât de important am ajuns: nu e cazul. În ciuda faptului că am dat mâna şi am vorbit cu ei, statura mea de ilustru necunoscut în lumea literelor mondiale nu a crescut nici cu un milimetru, spre satisfacţia multora, bănuiesc.
Dar cum naiba să te abţii de la povestit când ai stat faţă-n faţă cu Salman Rushdie? Când ai avut conversaţii afabile cu Amelie Nothomb? Când Peter Esterhazy ţi-a lansat o carte? Când ai vorbit peste masă cu marele poet Charles Simic? Când, în acelaşi interval de vreo 20 de zile, ai stat de vorbă şi cu Alessandro Barrico? Nu e cazul să facem acum comentarii, sarcastice sau nu, despre calitatea literară a celor de mai sus. E pur şi simplu vorba de faptul că nume cu care ai fost atât de familiarizat de pe cotoarele cărţilor şi pe care le credeai un fel de coduri abstracte ca şi numele lui Shakespeare sau Cervantes (okay, şi al lui Alexandre Dumas) se întruchipează deodată în oameni ca mine şi ca tine, cu care poţi sta de vorbă peste o porţie de friptură.
Cum să-l vezi de la doi paşi pe Rushdie? Mai ales când ştii toată povestea lui de om vânat de extremiştii musulmani? Şi totuşi, vorba lui Arghezi, l-am pipăit şi am urlat "Este!" într-o frumoasă sală din docurile newyorkeze, unde s-a produs festivitatea de deschidere a celui mai mare festival de literatură american, PEN World Voices. Am stat lângă el, am citit pe scenă alături de el, nici nu vă puteţi închipui ce sentiment straniu am avut. Pe uriaşe ferestre se vedea New York-ul înnoptat, cum îl vezi în ilustrate, şi braţele de mare încărcate de nave. În sală, trei sute de oameni îl ascultau pe Rushdie citind una dintre povestirile sale orientale, de Halima. Povestitorul e mijlociu de statură, elegant, rubicond, râde mult şi totuşi pare obosit. Are cearcăne largi în jurul ochilor. E preşedintele festivalului şi n-are mult timp de pierdut. E încântat de seara de deschidere. "S-au vândut toate locurile!" spune de mai multe ori, satisfăcut, celor cu care stă de vorbă. După ceremonie, schimb şi eu câteva vorbe cu el: îmi spune că avem o cunoştinţă comună care i-a vorbit entuziast despre mine.
Lângă noi priveşte în gol o doamnă melancolică, în negru, cu o pălărie de asemenea neagră, demodată, pe cap. Foarte palidă, aproape spectrală. Are ochi de clovn trist pe o faţă de gheişă. E Amelie Nothomb, autoarea belgiană a unor cărţi de mare succes. Pentru mine e uimitor s-o văd complet însingurată, neanturată de fanii care, în Europa, ar fi sufocat-o de mult. Când a venit la Viena i s-a făcut o primire regească, peste o mie de oameni în sală, se spune. După câteva minute o văd singură la o măsuţă goală, unde ar trebui să dea autografe. Timp de zece minute nu se apropie nimeni de ea. Alături, tovarăş de suferinţă, e acelaşi Rushdie, incredibil, tot singur la o măsuţă. Cumpăr câte-o carte de-a lor şi mă apropii de ei nestânjenit: sunt primul şi, multă vreme, singurul care le solicită un autograf. Vorbesc, cu ocazia asta, şi cu M-me Nothomb, cu care măcar am ceva în comun: avem acelaşi editor în Italia, ba chiar am fost în acelaşi volum colectiv, împreună cu încă doi autori. Ne promitem să ne mai vedem prin târg. La festival participă şi Harold Bloom, faimosul autor al "Canonului european", ca şi autorul lui "Trainspotting", Irvine Welsh, pe care tocmai l-am citit pe iPad. Cum m-am obrăznicit de la experienţele precedente, îmi propun să-i întâlnesc şi pe ei în zilele următoare.
Deocamdată mă pregătesc însă pentru voiajul norvegian. Mi-a cam ajuns: Copenhaga, Cordoba, Budapesta, New York şi Oslo în numai trei săptămâni.
Recomandările noastre
