CĂRTĂRESCU: "Războiul post-modern cu Bin Laden, al «ciocnirii civilizaţiilor», nu va estompa marea frică a unei catastrofale confruntări între naţiuni, în stil «secolul XX»".
Summitul de la Bucureşti marchează începutul unei crize de politică internaţională „clasică“, adică acea politică internaţională care păruse să dispară sau să se estompeze după evenimentele de pe 11 septembrie 2001. L-am ascultat pe preşedintele Băsescu, invitat într-o emisiune la televizor, explicând că Rusia pare să păstreze în continuare reflexe tipice Războiului Rece, când, de fapt, altele sunt problemele adevărate ale lumii globalizate de azi: terorismul, încălzirea globală, problemele ecologice, securitatea internetului etc. Rusia, ameninţată ea însăşi de aceste flageluri, ar trebui să înţeleagă că e o aliată a NATO, nu un adversar, ca în vremea Cortinei de Fier. Că trăim, adică, într-o lume postmodernă, care-a depăşit sângeroasele războaie între naţiuni din secolul XX, ca şi epoca totalitarismelor şi a confruntărilor ideologice. Că Rusia, oricum am lua-o, e un stat civilizat, parte a moştenirii tradiţiei europene şi care tinde, măcar, spre democraţie, dacă n-a realizat-o încă deplin. E un exemplu tipic de wishful thinking. Realitatea e mai ternă şi mai tristă. Fără-ndoială că toate acele „issues“ ale unei lumi globalizate există cu adevărat şi sunt grave şi importante. Dar e o iluzie că vechea coloană vertebrală a unei lumi învechite în răutăţi s-a frânt peste noapte, odată cu căderea zidului ce despărţea Berlinul în două. Astăzi, după o perioadă de euforie, trebuie să constatăm că naţionalismul, autoritarismul şi imperialismul, ce păreau definitiv aruncate la lada de gunoi a istoriei, n-au dispărut, ci s-au remodelat, ameninţând mai departe lumea democratică. Nu problema terorismului, a războaielor din Afganistan şi Irak sau a ameninţărilor ecologice vor domina summitul de la Bucureşti, ci o cât se poate de clasică înfruntare între marile puteri, într-un cât se poate de clasic scenariu: dominaţia mondială prin forţă militară, putere economică şi resurse energetice. Câtă vreme Rusia, după desfiinţarea uriaşului ei imperiu, se prăbuşise economic şi militar, lăsând Statele Unite fără contrapondere, lumea s-a rostogolit într-adevăr către altceva, către o eră a speranţei, contrariată rapid şi ea de terorismul islamic. O Rusie slabă şi aparent fără ambiţii era compatibilă cu post-istoria. Cu o Rusie din nou puternică, într-o ascensiune care aminteşte (fără să fie, e adevărat, acelaşi lucru) ridicarea din ruine a Germaniei după Primul Război Mondial, post-istoria regresează, sub ochii noştri, la loc în istorie, istorie pur şi simplu, vechea şi „buna“ noastră istorie din secolul XX. La summitul de la Bucureşti vom asista la prima ieşire în scenă a Rusiei de pe o poziţie de forţă. Prezenţa lui Putin şi a lui Bush, faţă-n faţă, are darul nu numai să refacă vechiul echilibru pierdut al mapamondului, unde opoziţia SUA/Uniunea Sovietică era axa fundamentală, ci şi să rupă iarăşi în două bătrâna, schizoida şi ineficienta Europă, a cărei fisură centrală este azi mai evidentă ca oricând. E vechea fisură de dinainte de Cortina de Fier, dar inversată: ţările din „lagărul“ comunist sunt acum de partea SUA, pe când cele occidentale s-au apropiat, cu mare naivitate, de noua Rusie, din două motive, ambele de o dezarmantă miopie: datorită dependenţei de gazul rusesc şi din teama de a nu înfuria colosul din răsărit. Nu e nimic postmodern în această confruntare. E diplomaţie clasică, forţă clasică, laşitate clasică şi vor fi consecinţe clasice. Traian Băsescu are dreptate în mai toate chestiunile punctuale: da, Ucraina trebuie să intre în NATO, da, vom continua să avem trupe în Irak, dar nu necondiţionat, da, Serbia n-ar trebui total izolată şi înrăită. Dar cred că atitudinea sa faţă de Rusia a fost una „diplomatică“, cu adresă, şi nu reprezintă ceea ce gândeşte preşedintele cu adevărat. N-are rost s-o dăm după deget cu terorismul şi încălzirea planetei. Înaintea lor există Rusia, există China, există India, există Coreea de Nord, există Iranul. Adică s-a-ntors, la fel de hidoasă ca oricând, istoria, cea a confruntării, prin arme, demografie sau putere energetică, a statelor naţionale, care, câtă vreme vor exista, vor perpetua uman-prea umanul război al lui Hobbes, al tuturor împotriva tuturor. Fireşte, Rusia nu şi-a revenit încă total, n-a ajuns încă la puterea enormă a imperiului din anii ’80, dar nici nu mai poate fi ignorată ca acum zece ani. Nu se mai poate face orice în pofida ei. Statele Unite, la rândul lor, nu mai sunt nici ele ce-au fost înainte de căderea Cortinei de Fier. În următorii ani, probabil, această tendinţă de-ntoarcere la politica internaţională convenţională va continua, în paralel cu ameninţările legate de terorism. Războiul postmodern cu Bin Laden, al „ciocnirii civilizaţiilor“, oricât praf ar stârni, nu va estompa marea frică a unei catastrofale confruntări între naţiuni, în stil „secolul XX“.
Recomandările noastre
