Despre acest lucru vorbeşte de fapt şi Tony Judt în textul apărut în „Idei în dialog“. Intelectualii nu se pot sustrage lumii în care le este dat să trăiască. Volens nolens, trebuie să ne pronunţăm, să luăm poziţie, să decidem unde ne situăm în lupta cu forţele Răului. Cum scria un filosof, „îndepărtarea de concret umileşte“. În aceste eseuri de pedagogie a libertăţii (cum le numeşte Ioan Stanomir), doresc să ilustrez faptul că Hannah Arendt nu se înşela când scria că, „atunci când gândirea şi acţiunea se despart, spaţiul libertăţii este în primejdie“.

Serialul acesta nu este o tentativă de a evada din realitate, ci, aşa cum observa un cititor, este mai degrabă un efort de a conecta chestiunile imediate cu marile dileme ale filosofiei politice. Între acestea, probleme legate de relaţia dintre scopuri şi mijloace în acţiunea politică, modul în care ideologiile pot deveni forme de înregimentare mentală, abdicările unor intelectuali în raport cu cântecele de sirenă ale utopiilor radicale, fie ele de extremă dreaptă sau stângă. Gândirea Hannei Arendt contează, pentru că ea a ştiut să vibreze la tensiuni morale sfâşietoare şi nu s-a pretat la celebrarea unor platitudini stufoase. Graţie ei, înţelegem astăzi diferit chestiunea stalinismului ca univers al minciunii absolute, precum şi pe aceea a nazismului ca delir rasist, ori, spre a relua titlul unei cărţi de Pieter Viereck, ca metapolitică nihilist-profetică. A fost vorba de ideocraţii maniheiste pentru care inventarea inamicului era o necesitate vitală. Ambele ideologii născocesc şi hiperbolizează maniacal existenţa unor pretinse conspiraţii diabolice: iudeo-plutocraţia, iudeo-bolşevismul, sionismul, creştinismul, cosmopolitismul lipsit de rădăcini. Ambele sunt exclusiviste, narcisiste, demagogice şi moralmente caduce. Ambele detestă trăirea firească în lume, încurajează cultul acţiunii şi organizează ura ca forţă socială.

H
annah Arendt a scris pe larg despre aceste lucruri, deopotrivă în cărţile ei şi în corespondenţă. Reiau aici câteva dintre reflecţiile ei din lucrarea „The Life of the Mind“ (Viaţa spiritului), în special cele legate de cazul Eichmann. Mă grăbesc să adaug că nu este nicicum intenţia mea de a insista asupra unui totalitarism neglijând ororile comise de „fratele geamăn“ – o sintagmă introdusă cândva de scriitorul polonez, el însuşi scăpat din lagărele staliniste, Gustaw Herling Grudzinski. De altfel, Vasili Grossman în „Panta rhei“ (cartea tradusă la Humanitas), ca şi în marele său roman „Viaţă şi destin“ nu se sfia să pună semnul echivalenţei între cele două sisteme şi ideologii criminale. Nu a fost evident o identitate (Arendt avertizează împotriva unor simplificări abuzive), ci o similitudine de scopuri şi metode transformiste inspirate de cultul ideologiei, al Istoriei, al Partidului şi al Liderului. Ambele sisteme au utilizat propaganda ca instrument de imbecilizare în masă, ambele s-au sprijinit pe omnipotenţa poliţie secretă. Ambele au comis crime împotriva umanităţii, invocând o „morală superioară“, diferită de ce ceea ce numim simţul comun, acuzat a fi un simplu capriciu burghez, o prejudecată filistină. Ruptura cu moştenirile totalitare nu se poate realiza câtă vreme aceste lucruri sunt escamotate prin tăceri jenate şi legende ce măsluiesc adevărul.

Eichmann a fost birocratul desăvârşit, tot astfel cum şeful poliţiei secrete staliniste, Ejov, era un cadrist perfect. În ambele cazuri ne întâlnim cu fenomenul unei „superficialităţi manifeste“ ce nu poate fi explicată doar prin abjecţie, sadism ori carierism. Nu era vorba în cazul acestor birocraţi ai omorului în masă de stupiditate, scrie Arendt, ci de absenţa gândirii. Evident, nu putem trăi tot timpul într-o stare de urgenţă morală. Ceea ce s-a petrecut însă în cazul Eichmann, ca şi al torţionarilor securişti, a fost extincţia dimensiunii morale: „Eichmann diferă de noi ceilalţi prin faptul că nu cunoştea asemenea exigenţe“. Ceea ce Soljeniţân a numit ingredientul ideologic explică această amoralitate.

Predau un curs despre comunism şi fascism unde, între altele, mă ocup de chestiunea relaţiei dintre marxism şi moralitate. Am recitit cu acest prilej pamfletul lui Troţki „Morala lor şi a noastră“ (1938). Rar mi-a fost dat să întâlnesc atâta aroganţă mascată în „punct de vedere de clasă“. Este vorba de partinitatea intrată în transă. Cel mai exasperant este dispreţul total pentru „common sense“, deci pentru bunul-simţ ca atare, acuzat a fi o penibilă prejudecată burgheză. Troţki recunoştea faptul că fără întemeiere religioasă (pe care el o respingea, fireşte), Binele şi Răul sunt categorii maleabile, iar pragmatismul revoluţionar poate desfide legea şi morala. La polul opus, pentru Hannah Arendt, „cheia unei societăţi este atitudinea ei faţă de lege“.