TISMĂNEANU: "Hannah Arendt a fost una dintre figurile de vârf ale filosofiei politice şi morale din veacul douăzeci".
Opera ei a influenţat şi influenţează generaţii de intelectuali care vor să înţeleagă cum au fost posibile catastrofele totalitare, rolul partidelor-mişcare şi al ideologiilor salvaţioniste în construcţia unor sisteme genocidare precum nazismul şi stalinismul. Mai mult, ideile Hannei Arendt marchează discuţiile actuale legate de minciună, violenţă, revolte, revoluţii, teroare, rezistenţă, autenticitate, responsabilitate, culpabilitate, ruşine, pasiuni politice şi natura polisului democratic.
Într-un remarcabil discurs rostit anul trecut cu prilejul acordării Premiului „Hannah Arendt“ din partea oraşului Bremen, publicat în traducere românească în numărul din martie 2008 al excepţionalei reviste lunare „Idei în dialog“, condusă de H.-R. Patapievici, istoricul Tony Judt analizează actualitatea viziunii Hannei Arendt despre originile şi ipostazele Răului în universul politic modern. Textul lui Judt, plin de idei incitante şi referinţe ce merită discutate pe larg, insistă asupra importanţei unui concept elaborat de Arendt în faimoasa ei carte „Eichmann la Ierusalim“ (tradusă în româneşte de Mariana Neţ, Humanitas, 2007) - banalitatea răului. Totalitarismul a mizat tocmai pe ceea ce gânditoarea germano-americană de origine evreiască a diagnosticat drept absenţa reflecţiei, blocarea comportamentelor umane într-un conformism lipsit de imaginaţie morală. Conceptul de banalitate a răului, menit să explice felul cum Eichmann a devenit un eficient birocrat/organizator al asasinatului în masă, este direct legat de efectele dispariţiei criteriilor tradiţionale de diferenţiere între bine şi rău. Ideologia a jucat în această privinţă un rol pe cât de puternic, pe atât de nefast. A fost un mijloc de auto-hipnotizare, de atrofiere până la dispariţie a conştiinţei morale. Fascismul ca şi comunismul au reprezentat, cu cuvintele poetului polonez Aleksander Wat, extincţia omului interior, cauterizarea dimensiunii empatice, de lăuntrică şi indefectibilă solidaritate în raport cu semenii noştri. Născută în 1906 la Konigsberg, Hannah Arendt a rămas loială de-a lungul întregii vieţi viziunii morale a filosofului care a asigurat gloria eternă a acelui oraş: Immanuel Kant. Studentă a lui Martin Heidegger şi a lui Karl Jaspers (teme la care voi reveni), a reflectat în tinereţe la chestiuni legate de conceptul de iubire la Sf. Augustin. Ascensiunea nazismului a forţat-o să emigreze. A ajuns în Statele Unite unde a publicat în 1951 capodopera de teorie politică intitulată „Originile totalitarismului“. Pentru Arendt, devenise urgentă necesitatea de a înţelege cauzele şi implicaţiile înspăimântătoare ale totalitarismului, pe care l-a definit nu în termeni empirico-descriptivi limitaţi, ci ca arhetip weberian. Într-o carte apărută în 2006, cu semnificativul titlu „De ce contează Hannah Arendt“, Elizabeth Young-Bruehl (autoarea biografiei din 1982 „Hannah Arendt: For Love of the World“), nota faptul că modelul totalitar propus de aceasta era direct legat de experienţele nazistă şi stalinistă, deci nu susţinea imposibilitatea modificărilor interioare ale unor asemenea sisteme. La una din reeditările acestei lucrări fundamentale, Arendt a scris chiar un epilog în care a examinat fenomenul „detotalitariză rii“. Arendt nu a exclus sub nicio formă dimensiunea istoricităţii din modelul totalitar, dar a accentuat tocmai ambiţia dictaturilor ideocratice de a crea în rândul supuşilor sentimentul eternităţii şi invincibilităţii acestor structuri. Revoluţia Maghiară din 1956 a fost pentru Hannah Arendt expresia faptului că există suficiente forţe imanente care păstrează vie ideea libertăţii şi se pot opune eroic sistemului.
Inspirat de Kant, conceptul arendtian din acea lucrare care explică ororile extreministe întruchipate de ruşinea supremă a veacului trecut, lagărele de concentrare pe care le-a numit „fabricile morţii“, a fost cel de Rău radical. Un Rău în care ura ideologizată nu mai cunoaşte limite, inamicul (definit în termeni de clasă sau rasă) îşi pierde atributele umane, este înjosit, redus la condiţia de „vermină“. Ofiţerii şi gardienii SS, cadrele NKVD, securiştii, au fost practicanţii acestui Rău radical, l-au materializat cu demonică îndârjire. Răul radical este înfăptuit cu premeditare, nu se produce accidental ori spontan. Mai târziu, în „Eichmann la Ierusalim“, regândind aceste chestiuni, Arendt revenea asupra subiectului: ascultând cu atenţie spusele lui Eichmann, studiind comportamentul acestuia, analizând enorma documentaţie a procesului, gânditoarea ajungea la neliniştitoarea concluzie privind banalitatea Răului. Conceptul de „thoughtlessness“ (dispariţia a ceea ce se cheamă „common sense“, deci a abilităţii de a gândi) explică disponibilitatea entuziastă a acestor „rotiţe din mecanism“ de a servi scopuri evident barbare. Himmler, Heydrich, Eichmann, Iagoda, Ejov, Beria, Draghici, Nikolski erau imuni la orice consideraţii morale.
