Vladimir Tismăneanu: "Nonagenarul Manea Mănescu a încetat din viaţă fără să fi exprimat cel mai mic regret, cea mai palidă remuşcare pentru participarea activă la acţiunile unui regim ilegitim şi criminal."
A rămas până la capăt alături de Nicolae şi Elena Ceauşescu, s-a aflat, împreună cu Emil Bobu, alt vechil al clanului Ceauşescu, în acel helicopter care a plecat de pe aco perişul clădirii CC pe 21 decembrie 1989. Mănescu s-a despărţit de cuplul Ceau şes cu la Snagov. S-a întors acasă, la re şedinţa de pe Bulevardul Primăverii. A fost apoi arestat, judecat pentru infrac ţiunea de „genocid” în procesele mai mult decât îndoielnice din perspectiva po litică şi juridică de după 1990. Nu că n-ar fi meritat să fie condamnat, dar crimele regimului nu se limitau la perioada circumscrisă de oamenii lui Iliescu şi Roman. Iar alţi potentaţi, care se retrăseseră la timp ori fuseseră marginalizaţi de tot mai nesăbuitul Ceauşescu, au scăpat fără probleme (mă gândesc, de pildă, la „perfectul acrobat” Leonte Răutu ori la Ilie Verdeţ).
Manea Mănescu a fost un birocrat obtuz, un economist marxist extrem de rigid şi un adept necondiţionat al dogmelor comuniste. Fiu al militantului socialist prahovean Constantin Mănescu, având doi fraţi cu prenume inspirate de panteonul marxist (Lenin Mănescu şi Rakovski Mănescu), Manea a studiat în anii ’30 la Academia Comercială, specializându- se în statistică. A intrat în PCR în acei ani, fiind un admirator înflăcărat al URSS şi al lui Stalin. A colaborat la revistele controlate de PCR clandestin. Alţi colegi de generaţie cu studii economice au fost Corneliu Mănescu (nici o legătură de familie), Hristache Zambetti (ulterior general de securitate despre care ar trebui scris pe larg şi cu date cât mai precise), Petru Năvodaru (ulterior cumnat al lui Gr. Preoteasa şi socrul lui Paul Goma), Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Roman Moldovan (ulterior şef al Comitetului de Stat al Planificării, o instituţie de bază a sistemului stalinist). După război, a fost numit profesor la ISEP (Institutul de Studii Economice şi Planificare) „V.I. Lenin”, şef de sector, apoi şeful secţiei ştiinţă şi cultură din cadrul Direcţiei Propagandei şi Culturii condusă de Răutu. A fost ales membru al CC la Congresul al II-lea al PMR în 1960. Se poate spune aşadar că a fost cât se poate de implicat în acţiunile propagandistice ale epocii Dej.
Nicolae Ceauşescu l-a remarcat în anii ’50 şi l-a inclus în grupul aparatului de partid pe care s-a bizuit în lupta pentru obţinerea supremaţiei politice după moartea lui Gheorghiu-Dej în martie 1965. La Congresul al IX-lea, Manea Mănescu intra în Comitetul Executiv şi în Secretariat, iar după câţiva ani devenea membru al instanţei supreme, Prezidiul Permanent. I-a succedat ca premier (prim-ministru al guvernului, denumire creată atunci în locul aceleia de preşedinte al Consiliului de Miniştri) după pensionarea lui Ion Gh. Maurer în 1974. Din discuţiile pe care le-am purtat în 1988-1989 cu regretatul matematician şi disident Mihai Botez a reieşit că Mănescu a fost principalul oponent al direcţiei economice reformatoare. Departe de a fi fost „părintele ciberneticii româneşti”, cum l-a numit hiperbolic fostul şef al Securităţii, Ion Stănescu, în discursul de la înmormântarea lui Mănescu la Cimitirul Bellu, era de fapt un economist leninist mediocru, a cărui principală „contribuţie” era legată de pseudo-obiectul numit „statistica nivelului de trai al populaţiei”. Deci o tematică aprioric falsificată, supusă poruncilor şi capriciilor puterii. Alţi economişti (Alexandru Bârlădeanu, Emilian Dobrescu) au susţinut scăderea ratei de acumulare şi încurajarea consumului. Manea Mănescu a vituperat împotriva „iluziei tehnocratice” şi a fost campionul „accelerismului”. L-a susţinut pe Ceauşescu în eforturile de înlocuire a disciplinei managementului ca obiect de studiu academic prin impostura numită „ştiinţa conducerii societăţii socialiste”.
După 1979, a rămas în organele de vârf şi a supravegheat altă struţocămilă instituţională, Consiliul de Dezvoltare Economică şi Socială. Ca vicepreşedinte al Consiliului de Stat, ca veteran al PCR, a colaborat cu Gogu Rădulescu (cu care de altfel se detesta) la perpetuarea celui mai dezolant cult al personalităţii despotului şi al soţiei acestuia. Au rămas de pomină prosternările lui Manea Mănescu (altminteri chinuite, întrucât purta corset legat de sciatica sa cronică) în faţa „mult iubitei tovarăşe”, discursurile de o infinită slugărnicie, articolele şi cuvântările în care Ceauşescu era proslăvit fără urmă de jenă. Cultul personalităţii nu s-a născut din neant, ci a fost confecţionat de membrii aparatului de partid. Între aceşti sicofanţi, Manea Mănescu s-a evidenţiat prin lipsa completă de măsură în adularea liderului şi în justificarea celor mai dezastruoase decizii economice şi sociale. Am scris despre reacţia deputatei PSD Oana Mizil la decesul celui care a fost prietenul bunicului ei, Paul Niculescu- Mizil. Am arătat că Manea Mănescu nu a fost un „comunist de omenie”, ci un zelos, impenitent funcţionar al Răului.
Cei interesaţi pot citi acel text, ca şi altele legate de istoria comunismului, pe blogul meu tismaneanu.wordpress.com.
Recomandările noastre
