Ce ne vine zilnic din televizoare este zgomotul clasei politice. Nu viaţa politică, nu dezbaterea politică, ci zgomotul, exclusiv zgomotul vieţii politice. Odată acest lucru înţeles, putem trece la următorul exerciţiu de clarificare. Corpul nostru social a ajuns să nu mai aibă aproape nici o legătură cu corpul nostru politic.

Societate şi politică evoluează în spaţii diferite. Cauza acestei rupturi este dublă: dorinţa profitorilor po liticii de a se camufla; vocaţia corpului politic de a-şi subordona corpul social. Modalitatea aleasă a fost controlul opiniei publice prin intermediul presei.

În acest scop, vârfurile clasei politice au făcut o alianţă nescrisă cu patronii-actori politici ai mediilor de informare în masă. Această alianţă a transformat mediile de informare în medii de dezinformare. Trei sunt lu crurile de camuflat prin cam – paniile lor de dezinformare: privilegiile clasei politice, privilegiile de afaceri ale proprietarilor, manipularea politică a opiniei publice.

Privilegiile clasei politice constau din: (a) iresponsabilitate, (b) servicii plătite de la buget şi (c) posibilitatea de a face în mod legal trafic de influenţă (de unde beneficiile pe care numai procuratura le-ar putea evalua, dacă sistemul care le permite anumitor slujbaşi la stat să devină codoşi "legali" ar fi abolit).

(a) Iresponsabilitatea se referă la faptul că membrii clasei politice nu sunt responsabili faţă de nimeni, cu excepţia şefilor lor de partid. Cât timp şefii îi vor aşa şi atâta vreme cât anume pentru asta sunt selectaţi de partid, ei aşa vor rămâne. Electoratul nu îi poate trage la răspundere, justiţia se fereşte să îi atace. Reformarea lor revine la r eformarea şefilor de partid, dar aceştia funcţionează după modelul marilor capi ai mafiei, care gestionează echilibre fragile între grupuri de interese rivale, potrivit prin ci piu lui "cine aduce mai mult, rămâne mai mult". Deci nu se va schimba nimic.

(b) Serviciile plătite de la buget se referă la pachetul de privilegii care însoţeşte, legal ori para-legal, apartenenţa la clasa politică. Valoarea acestor servicii nu trebuie exagerată, dar, în contextul unei societăţi de penurie, cum este a noastră, existenţa lor întă reşte conştiinţa excepţiei. Posesorii pachetului de privilegii sunt confirmaţi în poziţia lor excepţională, atât faţă de stat, care îi întreţine pe gratis, cât şi faţă de legi, care, în privinţa lor, fac mereu o excepţie.

(c) Cel mai important privilegiu al clasei politice constă în posibilitatea de a face în mod legal trafic de influenţă. Accentul, aici, cade pe legal, iar noutatea constă în existenţa unui mecanism de producere şi reproducere a clientelei de partid. La noi, clasa politică s-a instituţionalizat simultan cu mecanismul producerii clientelei politice, care este baza privilegiului economic. Ca în democraţie, partidele ajung în parlament prin alegeri.

Dar, ca în plutocraţie, fac bani prin alocarea prefe renţială a fondurilor şi prin acordarea posibilităţii de a intra cu statul în raporturi de afaceri privilegiate. În acelaşi timp, îşi asigură impunitatea prin votarea unei legislaţii care îi privilegiază pe ei, îi scu teşte pe clienţi de responsabilitate legală şi le permite să beneficieze primii ori doar ei, exclusiv, de toate avantajele conjuncturii economice sau politice. Partidele creează clientelă la adăpostul jocului democratic şi sunt întreţinute prin clientelă sub camuflajul economiei de piaţă liberă. Marea victorie împotriva de mo craţiei realizată de sistemul de partide din România a fost punerea la punct a mecanismelor de producere şi reproducere a clientelei politice.

Dacă am înţeles acest lucru, atunci devine limpede de ce privilegiile clasei politice pot supravieţui, într-o democra ţie electorală, numai prin asigurarea unor masive privilegii de afaceri pentru pro prie tarii de mass-media.

Raţionamentul e simplu: pentru ca privilegiile clasei politice să fie sustrase ochiului public, trebuie ca mass-media să accepte acest lucru; în mod normal, aşa ceva nu se poate petrece; ca să se pe trea că, trebuie instalată anormalitatea chiar în sânul democraţiei – adică producerea deliberată a unei realităţi paralele, care să reflecte interesele alianţei nescrise dintre vârfurile clasei politice şi patronii-actori politici ai mediilor de informare în masă.

În acest mod, mare parte din presă şi din jurnaliştii de impact au intrat de bunăvoie (adică pe bani mulţi) în jocul elitei politice, ca actoripolitici (fără însă a avea vreo responsabilitate politică) şi ca lobby-işti economico-politici (fără însă a o declara public ori a se supune legal unei atari recunoaşteri). Într-o spirală a neruşinării, necinstea a fost stimulată prin arghirofilie, iar arghirofilia – scuzată prin necinste.

Ca să înţelegem cât de ridicată este miza menţinerii acestei alianţe, să ne gândim o clipă la două stări de lucruri: cota de piaţă a necinstei continuă să fie foarte ridicată, în condiţiile în care cei care fac coadă la uşile patronilor pentru a-şi oferi lipsa de scrupule sunt foarte numeroşi.

Or, dacă marii manipulatori de pe ecrane rămân bine cotaţi în ciuda abun denţei înlocuitorilor potenţiali, atunci înseamnă că interesele patronilor sunt uriaşe, iar alianţa dintre clasa politică şi proprietarii de mass-media trebuie men ţinută cu orice preţ. Atât pentru că este rentabilă, cât şi pentru că impunitatea nu este perpetuă, ea trebuie menţinută printr-o continuă manipulare politică a opiniei publice.

Ca să nu le vedem aranjamentele, e nevoie de zgomot. De cât mai mult şi mai susţinut zgomot. De zgomot se ocupă mass-media; de producerea banilor şi reproducerea privilegiilor se ocupă alianţa dintre clasa politică şi lumea afacerilor. Dar fără spri jinul televiziunilor zise de ştiri publicul nu ar fi atât de intoxicat.