Privind înapoi cu mânie, adesea ne întrebăm la ce ne-a folosit şcoala, anii lungi şi grei care ne-au fost furaţi din copilărie şi adolescenţă.
Ne-am "pedepsit" în şcoli timp de doisprezece ani, sau mai mult, ca să ne dăm acum seama că nu mai ştim nimic din tot ce ne-a fost vârât în cap cu de-a sila. Şi că, chiar dac-am mai şti, oricum nu ne foloseşte la nimic. Nu se poate să nu te-ntrebi dacă a meritat. De ce am fost treziţi în zori şi duşi, somnoroşi, de mânuţă, către clădirea enormă şi rece ca un mausoleu sau o închisoare? De ce s-a ţipat atâta la noi, de ce am fost atât de terorizaţi? De ce visăm şi acum că suntem scoşi la tablă la matematică şi nu ştim nimic? Va compensa ceva din viaţa noastră de adulţi traumele la care ne-a supus şcoala, aşa cum s-a făcut şi se face şi azi? La ce ne-au folosit nesfârşitele exerciţii şi probleme rezolvate la matematică, la fizică şi la chimie, atâtea date memorate la istorie, dacă acum nu mai ştim nici regula de trei simplă? Dacă oricum n-avem la ce s-o aplicăm? Dacă toţi cei faimoşi şi plini de bani au fost şcolari mai proşti decât noi?
Nici unu la sută din ce am învăţat în şcoală nu folosim în viaţă.
Cum să nu te-ntrebi dacă un motor cu un randament de unu la sută mai merită să existe? În disputa sa cu sistemul de învăţământ, Trăsnea avea dreptate: "mi-ţi-li, ni-vi-i" au fost dintotdeauna şi sunt încă un meşteşug de tâmpenie. Nimeni n-a explicat vreodată convingător rostul învăţării gramaticii în clasele mici. Copiii trebuie să folosească limba corect, nu e nevoie s-o analizeze. Un singur curs de scriere, cu învăţarea ortogramelor, ar fi mai util decât puzderia de cunoştinţe morfologice şi sintactice extraordinar de greoaie, care m-au ameţit şi ca profesor, nu doar ca elev. Într-un film, un ocnaş spunea că orice muncă, oricât de grea, era suportabilă, în afara celor absurde, ca lustruirea bolovanilor de lângă râu. Pentru copii, gramatica e o astfel de îndeletnicire absurdă. Nu datorez şcolii nimic din ceea ce sunt azi. La română am avut profesorii cei mai acriţi şi mai blazaţi. Textele erau, mai toate, urâte şi sadice. Personajele lor, copii sau animale, mureau în chinuri, de frig, înecaţi cu acul undiţei, sfâşiaţi de vulturi, aruncaţi în aer o dată cu un pod, tuberculoşi etc. Să te tot pătrunzi de frumuseţea literaturii...
Puţine lumini au străbătut, pentru mine, din acest "cimitir al tinereţii mele" care a fost şcoala. Câţiva profesori, câţiva colegi pe care i-am iubit. Şi nimeni nu se compară cu diriginta mea de la clasa a cincea până la a opta, Ligia Teindel.
Era o vrăbiuţă de om, şatenă şi cu nişte ochi extrem de frumoşi, pe care-i văd limpede şi azi în memorie. Proaspătă absolventă, entuziastă şi copilăroasă, o puteai confunda uşor cu o colegă de-a noastră. Făceam cu ea chimie, dar o dată chimie. Mai târziu mi-am dat seama că ea ne preda "the state of the art" a disciplinei. Era în 1968-70 într-o şcoală-tip bucureşteană, dar cât ţineau orele ei aveam un alt sentiment, cel pe care l-or fi avut, peatunci, şcolarii americani tolăniţi pe jos la un curs. Era altceva, era altă atmosferă: nu preda profesorul, eternul duşman, ci una dintre noi, o colegă, pe care-o iubeam şi-o admiram. Mergeam des împreună, cu clasa, în parcuri, prin Herăstrăul plin de păuni, sau la filme. Am văzut cu ea "Călătorie fantastică": submarinul care trecea lin prin venele şi organele unei fiinţe umane m-a marcat pentru totdeauna. Făceam concursuri pe echipe la dirigenţie, îmi împrumuta cărţi despre istoria alchimiei. Ţineam mult unii la alţii, era liderul nostru, primus inter pares într-un grup informal. Ligia Teindel, pe care n-am văzut- o de patruzeci de ani, rămâne, pentru mine, unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Îi doresc sănătate, wherever she is...
Recomandările noastre
