Cred că era prin 2000, tocmai sosisem la Berlin cu o bursă de un an când, la un restaurant din Prenzlauer Berg cu decoraţiuni minimaliste, mi-am întâlnit pentru prima dată colegii: scriitori din toată lumea.
Între ei, o tânără poloneză care azi e o celebritate, Olga Tokarczuk, minionă, simpatică, tunsă scurt, cu părul vopsit negru şi dat cu gel, încât îi stătea ţepos ca la un arici. M-am împrietenit imediat cu fata asta deschisă şi veselă şi, în colţul nostru est-european, am început să vorbim despre ale noastre: moştenirea comună pe care ne-a lăsat-o comunismul. Asemănări, diferenţe, etape... Reieşea, în cazul Poloniei, ca şi al României, un "peisaj după bătălie": lumi în derută, care nu-şi mai găseau reperele, pentru care tranziţia era un calvar înspăimântător.
Pentru mine, însă, nu exista comparaţie între cele două cazuri, nici înainte, nici după căderea cortinei de fier. Într-un discurs emoţional, încălzit puţin prea mult de vinul excelent de la masă, mi-am arătat marea admiraţie faţă de poporul polonez şi mai ales dezamăgirea cruntă în faţa realităţilor româneşti. I-am vorbit Olgăi despre persistenţa la noi a structurilor comuniste şi securiste, despre ticăloşie şi manipulare, despre incompetenţă şi corupţie, despre un popor bolnav, de la care nu poţi aştepta nimic bun. Nu l-am ocolit pe Cioran, cu boicotarea istoriei, cu eterna resemnare a unui popor de ţărani (în contrast cu polonezii sau maghiarii a căror aristocraţie a fost puternică şi numeroasă), nu am uitat nici conservatorismul şi autismul social al Bisericii Ortodoxe, în comparaţie cu marele rol al catolicismului în istoria polonezilor, inclusiv în rezistenţa anticomunistă. Mi-am vărsat, cum se zice, tot amarul, toată furia neputincioasă, toată obida de a fi martor la degringolada poporului din care făceam parte, la neputinţa sa de a fi altfel decât este, de a trăi altfel decât trăieşte: furându-şi singur căciula, blestemând capra vecinului, trăgându-şi la fund compatrioţii de prodigioşi în căldarea din iad. Minciună, ură, resentiment pentru orice e nobil şi adevărat - asta vedeam în jur în fiecare zi a vieţii mele, în cloaca asta eram silit să trăiesc... Un popor fără speranţă, am conchis tăios. Olga m-a ascultat fumând ţigară de la ţigară şi, după ce am tăcut în sfârşit, a tăcut şi ea o lungă vreme. Apoi mi-a spus: "Ai înşirat aici multe trăsături negative ale românilor, dar cred că ai uitat una dintre ele, care nouă, privind din afară, ni se pare cea mai evidentă. Anume că voi, românii, sunteţi singurii care vorbesc mereu negativ despre propriul lor popor...". Apoi adăugă după altă tăcere: "Sigur, toţi vorbim deschis despre răul din lumea noastră, din propriile noastre ţări şi comunităţi umane. Dar nu le atribuim poporului în sine, ci structurilor politice, justiţiei, legilor... Vrând-nevrând, fiecare dintre noi suntem solidari cu poporul din care provenim, şi apartenenţa asta ar trebui să fie o sursă de stimă, nu de ură de sine...".
E ciudat cât de mult m-au marcat cuvintele de-atunci ale autoarei poloneze. Parcă m-am trezit dintr- un vis. Deodată mi-am dat seama cât de adevărat era ceea ce spunea. Timp de zece ani, după 1989, nu făcusem decât să încasez şoc după şoc, lovitură după lovitură din partea compatrioţilor mei. Fireşte, nu crezusem niciodată propaganda comunistă despre un popor minunat, harnic, inteligent şi moral ca nici un altul pe pământ. Dar comunismul concentrase ticăloşia în câteva instituţii şi în câteva mâini. Majoritatea mi se părea curată în suferinţa ei de ostatic al dictaturii.
Acum vedeam mizeria umană răspândită pretutindeni. Stima mea de sine se prăbuşise catastrofal în ultimii ani. Mă simţeam un lumpen într-un popor de lumpeni. Dezamăgirea faţă de români, disperarea de a-i vedea ultimii din Europa la toate capitolele, de a citi în toate ziarele lumii doar despre infractori români, cerşetori români, hoţi şi bestii devenise ură şi dispreţ faţă de mine însumi. Această ură de sine vorbise, întradevăr, în faţa Olgăi.
E rău când ajungi aici. E rău când, cu o sfâşiere interioară dostoievskiană, ajungi să confunzi comunitatea din care faci parte cu o mână de oameni fără scrupule, cu isteria televiziunilor, cu instituţii care nu funcţionează, cu bâlciul cotidian bine întreţinut. E rău când laşi sentimentul patriotic să se degradeze şi să se discrediteze mai departe pe mâna unor Vadim, Becali sau Ponta. Am mai spus-o: suntem o naţiune la fel de rea sau la fel de bună ca oricare alta. Sluţită însă de "mişeii la izbândă făcând punte" despre care vorbea Eminescu.
Recomandările noastre
