Horia Roman-Patapievici: "Oriunde întorc capul (cu excepţia televiziunilor, care se hrănesc din politică precum hienele din cadavre), oamenii sunt dezgustaţi de politică şi profesează numai dispreţ faţă de politicieni."
Parcă nici pe vremea dezgustului de regimul Iliescu unanimitatea că totul pute în politică nu era mai solid împământenită (sau nu întrunea majorităţi atât de consistente). Şi totuşi - regimul Iliescu guverna cu mineriade, nu ştia să producă decât stagnare economică şi ne ţinea în carantina Europei; în timp ce sistemul politic actual funcţionează cu dezbatere publică, produce creştere economică şi ne integrează în lume. De ce atunci pare totul mult mai dezgustător acum, decât ne păruse a fi înainte? De ce tinerii nu vor să voteze, adulţii nu mai vor să voteze, iar bătrânii par a fi singurii care, preţuind votul sau interiorizând disciplina (nu e limpede care din două), se pregătesc să se supună noului ceremonial electoral? Votul nu poate fi apărat susţinând că în trecut nu exista sau era falsificat, sau era interzis. Trebuie o raţiune pozitivă. Iar aceasta nu pare a putea fi găsită.
Să vedem de ce. Se crede îndeobşte, aşa ne învaţă aproape toţi susţinătorii democraţiei, că democraţia este puterea poporului. Oamenii se aşteaptă ca votul lor să fie putere efectivă şi, când descoperă că nu este, se simt înşelaţi. Oamenii politici, pe care ei îi votează, au putere. Însă ei, cei care votează, nu au. În mod frustrant, votanţii descoperă că ei nu au decât puterea de a-i vota pe cei care vor avea puterea, dacă vor fi aleşi. Votanţii se simt înşelaţi de jocul democratic deoarece, deşi ei conferă puterea, ei nu o posedă niciodată; sau o au numai pentru a o ceda; iar cel care o primeşte are întotdeauna mai multă decât cel care o dă.
Vina pentru aceste frustrări nu este însă a democraţiei, ci a felului în care e înţeleasă şi apărată în public. Dacă democraţia ar fi puterea poporului, atunci vina ar fi într-adevăr a democraţiei. Dar democraţia NU este puterea poporului, ci este un sistem de proceduri legale, prin care puterea este divizată, temporar acordată şi supusă controlului public. Democraţia nu îl face puternic pe cel care votează, ci numai pe cel ales; însă puterea care îi este acestuia acordată prin vot nu este nici absolută, nici integrală, nici eternă, nici nesupravegheată. Aceasta este democraţia: nu un sistem de împuternicire a celor care votează, ci un procedeu legal de împărţire a puterii către cei votaţi.
Cei care se aşteaptă să aibă putere efectivă ca votanţi se înşală. Singura putere reală a votanţilor este de a asigura funcţionarea jocului democratic. Iar această „funcţionare“ înseamnă două lucruri. Întâiul este că democraţia funcţionează numai prin solidaritatea votanţilor: de aici valoarea morală a participării la vot, care, indiferent de rezultatul lui, constă în reconfirmarea integrităţii corpului politic. Fiecare vot, în fond, plebiscitează solidaritatea democratică, dincolo de confirmarea sau infirmarea aşteptărilor individuale de vot. Al doilea ţine de faptul că democraţia nu este un joc de sumă nulă, în care ce dă o parte este câştigat în mod net de cealaltă. Când votează, cetăţeanul nu doar alege, el confirmă implicit, pentru sine şi pentru alţii, cadrul legal în care: (I) orice cetăţean poate fi ales, dacă reuşeşte să convingă electoratul; (II) orice putere este acordată pe mandat, la termen şi în valoare limitată; (III) singura sursă a puterii politice este votul. Prin funcţionarea ei, democraţia confirmă cu ocazia fiecărui scrutin un tip de ordine morală a societăţii, care posedă cele trei trăsături enumerate mai sus.
Astfel încât a vota nu înseamnă numai a alege: înseamnă mai ales a confirma ordinea morală care face posibilă solidaritatea corpului social (şi politic) şi care dă sens şi conferă valoare votului individual. În fond, votul individual plebiscitează un cadru moral: cadrul moral al vieţii în care puterea politică se câştigă de la electorat, se exercită sub mandat, e împărţită între mai mulţi şi nu se poate sustrage legal controlului public.
Dar votul mai înseamnă ceva, încă mai subtil, care conferă democraţiei un rezervor imprevizibil de resurse morale. Înseamnă un control psihologic strâns asupra deţinătorilor de putere. Cât timp există vot, ei ştiu că sunt temporari, că sunt trecători, că se află sub control. Dacă sunt răi, alegerile îi ţin în şah, în priză, din scurt. Dacă sunt buni, îi incită să fie şi mai buni. Dacă nu sunt suficient de buni, comparaţia cu alţii îi stimulează. Oricât de răi ori de buni ar fi, deţinătorii de putere oricum vor fi schimbaţi: aceasta este în sine un bine, deoarece creează premisele înnoirii continue a sistemului cu creativităţi imprevizibile. Conştiinţa că funcţia este un serviciu public, că ea este în mod necesar trecătoare şi că abuzul, chiar dacă rămâne nepedepsit de justiţie (prin corupţie), nu poate rămâne nesancţionat de electorat, toate acestea creează deţinătorului de putere un profil psihologic esenţialmente moral, pe care votul periodic îl întreţine.
A vota, prin urmare, nu înseamnă numai a alege: înseamnă a-ţi manifesta periodic solidaritatea morală cu o ordine a societăţii care e bazată pe controlul public asupra oricărui tip de putere. Iată de ce cred că este întotdeauna important să votăm.
Recomandările noastre
