Vladimir Tismăneanu: "Derulat sub semnul revoltei, în Est şi în Vest, anul 1968 a reprezentat deopotrivă resurecţia şi agonia speranţei."
Părea din nou posibilă împlinirea utopiei unui socialism care nu uita omul. Pentru Monica Lovinescu (alături de Virgil Ierunca, principala voce intelectual-critică de la Radio Europa Liberă), ceea ce s-a petrecut în 1968 a simbolizat o supremă şansă de racordare a intelighenţiei din România la marile frământări menite să redefinească valorile politice şi spirituale contemporane. Fiica lui E. Lovinescu urmărea cu pasiune acea prea mult amânată sincronizare a demersului intelectual din România cu spiritul critic asociat cu numele unor Leszek Kolakowski, Vaclav Havel, Ludvik Vaculik, Antonin Liehm, Pavel Kohout, Aleksandr Soljeniţân etc. În eseurile ei, Monica Lovinescu surprindea criza terminală a Vechii Stângi, osificarea dogmelor marxiste în practicile ideologice ale stalinismului târziu. În consonanţă cu atâţia gânditori de orientare antimarxistă şi postexistenţ ialistă, Monica Lovinescu sugera necesitatea îmbrăţişării unor strategii înnoitoare atât în plan politic, cât şi în acela estetic. Cum am mai spus, pentru ea eticul şi esteticul erau indisociabile, mai ales atunci când era vorba de sufletul omului în universul totalitar.
În ianuarie 1978, la zece ani de la începutul real al Primăverii de la Praga, în Post Scriptumul volumului „Unde scurte“, Monica Lovinescu nota, cu nedisimulată tristeţe: „...scriitorimea română şi-a ratat, deocamdată, şansa de inserţiune în istoria insurecţională a Răsăritului comunist“. Dincolo de ceea ce avea să se întâmple mai târziu în relaţiile dintre Monica Lovinescu şi Paul Goma, rămâne faptul incontestabil al solidarităţii indefectibile a protagonistei celebrei emisiuni „Teze şi antiteze la Paris“, cu acţiunea disidentă a autorului romanului „Ostinato“. Monica Lovinescu a salutat poziţia iconoclastă a lui Goma observând similitudinea dintre platforma propusă de acesta pe linia apărării drepturilor omului şi refuzul intelectualilor cehi şi slovaci de a consimţi la turpitudinea morală a „normalizării“ care a urmat invaziei sovietice din august 1968. Curajul lui Goma de a scrie fără spaima cenzurii şi de a-şi publica în Occident lucrările interzise în România erau pentru Monica Lovinescu exemple demne de emulat. În repetate rânduri, gânditoarea de la Paris a veştejit ironiile ieftine (în fond penibile alibiuri autojustificatoare proferate de diverşi scriitori din ţară la adresa presupusei lipse de talent a lui Goma). Amintesc aceste lucruri pentru că ele probează cât de importantă a fost solidaritatea Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca în raport cu eforturile antitotalitare ale unor intelectuali din România. Merită amintită în acelaşi context susţinerea atâtor altor scriitori supuşi persecuţiei (de la Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov la Dorin Tudoran, Ana Blandiana şi Mircea Dinescu).
Mai mult, pe parcursul acelor ani întunecaţi, Monica Lovinescu a afirmat consecvent necesitatea ca intelectualii din România (scriitori, critici literari, filosofi etc.) să urmeze calea confraţilor lor revoltaţi din alte state sovietizate, să abandoneze complicităţile culpabile cu un regim tot mai sclerozat şi mai ridicol în pretenţiile sale pompierist-patriotarde. Era aşadar importantă trezirea „din strania somnolenţă a atitudinii care a făcut şi continuă să facă din ei, în tot universul comunist, un fel de orfani ai curajului“.
Anul marilor promisiuni, aşa poate fi numit 1968. Tot astfel, putem vorbi de teribilele deziluzii, abdicări, capitulări şi trădări ale acelui an. Fiecare generaţie găseşte un reper simbolic într-un an, un eveniment, un moment-cheie pe care îl aşază în centrul propriei biografii. Pentru generaţia mea, acesta a fost anul 1968, iar emisiunile Monicăi Lovinescu mi-au influenţat decisiv opţiunile, lecturile, aşteptările, loialităţile şi valorile intelectuale. Îmi amintesc perfect febra spirituală a acelor clipe, entuziasmul cu care ascultam transmisiunile ei despre revolta spiritului în plină desfăşurare la Praga. În egală măsură, îmi amintesc eseurile despre naşterea mişcării pentru drepturile omului în chiar imperiul sovietic. În ianuarie 1968, Monica Lovinescu scrie despre una dintre lucrările capitale ale literaturii memorialistice a Gulagului datorată Evgheniei Ghinzburg („Le Vertige“): „Excesul suferinţei s-a datorat nebuniei unui Stalin, principiul ei se află însă în rădăcinile leniniste, în însăşi datele de bază ale unui partid care nu admitea controversa, şi cu atât mai puţin opoziţia“. Reflecţia Monicăi Lovinescu se intersectează aici cu analizele Hannei Arendt, ale lui Raymond Aron ori ale unor Alain Besançon şi Richard Pipes. Gânditoarea română cunoaşte perfect şi comentează în detaliu lucrările unor Boris Souvarine şi Jules Monnerot, precum şi dezbaterile din revistele „Arguments“ şi „Socialisme ou Barbarie“, unde scriau Edgar Morin, Cornelius Castoriadis şi Claude Lefort. Politologia română postdecembristă s-a născut mental în emisiunile Monicăi Lovinescu.
Recomandările noastre
