Orice ar fi fost ea şi oricum am numi-o, lovitură de stat, puci parlamentar, asalt în forţă asupra statului de drept, acţiunea descreierată ce s-a desfăşurat în politica românească în iulie şi august, şi care-a distrus ca un taifun imaginea României în lume, pare să se fi încheiat cu un eşec.

Factorul care le-a scăpat conspiratorilor a fost solidaritatea internaţională, şi mai cu seamă europeană, împotriva tuturor derapărilor de la democraţie. Eşecul pe toată linia a acţiunii lor politice nu trebuie însă în nici un fel să ne facă să-i subestimăm. Nu trebuie să uităm că la guvernare se află şi azi aceiaşi oameni care-au călcat Constituţia şi legile ţării, care-au sfidat hotărârile Curţii Constituţionale, care-au înlocuit abuziv şefii celor două camere ale Parlamentului, care-au destituit abuziv Avocatul Poporului, care- au măsluit rezultatele referendumului, care-au distrus ICR-ul întrun aiuritor joc de ţintar politic. Sigur că ei vor da seamă de aceste fapte mai curând sau mai târziu, dar deocamdată au puterea şi au şi cele mai mari şanse în viitoarele alegeri. Pericolul roşu a fost doar amânat, nu şi înlăturat, deocamdată. Important este, de aceea, în acest moment, când intrăm pe ultima turnantă dinaintea alegerilor parlamentare, să privim către forţele politice capabile să se opună acestui pericol şi, dacă nu să preia puterea, ceea ce în această clipă pare utopic, măcar să asigure un echilibru de care avem, mai mult decât de orice, nevoie. Aceste forţe, în principiu de dreapta sau centrudreapta, au făcut eforturi mari de coagulare în ultima lună, stimulate de cutremurul produs de pucişti. Rezultatele sunt relativ notabile pe hârtie, mai puţin şi-n realitate. După părerea mea, una peste alta, dreapta românească stă, în aceste momente, destul de prost. S-a constituit, prin alianţa dintre PDL, PNŢ-CD şi Forţa Civică a lui Mihai Răzvan Ungureanu, o entitate politică numită Alianţa România Dreaptă. Nu ştiu ce viitor pe termen lung are această alianţă - al cărei nume nu-mi place, în paranteză fie zis -, dar pe termen scurt, până la alegeri, ea mi se pare perdantă. Nu vreau să ucid pe nimeni în faşă, constat însă, ca mulţi alţii, că noua formaţiune, la care şi Noua Republică al lui Mihai Neamţu participă dar nu se bagă, vorba bancului, constă dintr-un partid ieşit de la putere descărnat şi debusolat, fără reacţie şi curaj pe scena politică, dintr-o mişcare civică abia înmugurită şi dintr-un străvechi partid minuscul, de mult discreditat în ochii oamenilor. Mie mi se pare că nu cu o astfel de utopie ar fi trebuit înfruntată hidra socialistă. Mă-ntreb dacă n-ar fi fost mai bine ca noile formaţiuni să se resoarbă în PDL şi să profite de structurile sale din teritoriu, câte le mai are. Dar aici ajungem la adevărata problemă care macină dreapta noastră: sunt prea multe primadone pe scenă. Singura autentică mi se pare, cu toate scăderile sale, Mihai Răzvan Ungureanu. Ceilalţi ar fi trebuit să fie consilierii lui disciplinaţi şi eficienţi, dar mă tem că nu-i lasă orgoliul. În articolul viitor voi spune câteva cuvinte despre fiecare dintre tinerii politicieni ai dreptei româneşti, atât de diverşi temperamental şi ca formare. După părerea mea, una peste alta, dreapta românească stă, în aceste momente, destul de prost