PATAPIEVICI: "Din 2000 încoace, campaniile noastre electorale au căpătat o amprentă americană."
Ca şi campaniile americane, sunt exuberante, gălăgioase, pline de antren şi convingeri sacadate. Ca şi în America, militanţii agită sloganuri colorate ţipător, scandează lozinci cu iz de şlagăr, se ţin transportaţi de mâini, dansează, ţopăie, tropăie aprobator şi aruncă spre camerele de luat vederi chiote entuziaste. Dar, spre deosebire de America, în spatele agitaţiei electorale pare a nu mai fi rămas nimic propriu-zis politic. Ce au înţeles managerii noştri politici de la americani este că politica e spectacol, iar politicienii sunt vedete mediatice în show-uri de divertisment din care organizatorii câştigă bani graşi, iar vedetele funcţii în stat. Spectacolul a rămas doar spectacol, iar finalitatea politică ori a fost uitată, ori a fost făcută să fie uitată. Importată ca să ne ia ochii, animaţia convenţiilor americane a devenit la noi zarvă de iarmaroc. Reluăm interminabil, mi se pare, greşeala semnalată de Titu Maiorescu în 1868, în articolul „În contra direcţiei de azi din cultura română“. Spiritul public modern, spunea Maiorescu în acel articol, a fost importat din Occident de oameni „tineri“, „nepregătiţi“, incapabili de o „preţuire inteligentă“ a culturii Occidentale şi, în plus, posedaţi de viciul vanităţii, care constă în a lua aparenţele drept esenţe. Fiind incapabili să înţeleagă fundamentul istoric adânc care a produs civilizaţia Occidentală, aceştia au importat din Apus numai „formele de deasupra ale civilizaţiunii“, crezând că, prin importul acestor forme superficiale, s-a realizat întregul, adică România a căpătat un spirit public adevărat. Problema, sugerează Maiorescu, nu este că s-a imitat, ci că s-a imitat fără cap şi fără conştiinţa erorii, ceea ce a dus la o „rătăcire totală a judecăţei“ în ce priveşte deosebirea adevărului de fals, frumosului de urât şi binelui de rău. Când fundaţia e greşită, etajele clădirii vor fi strâmbe şi fragile. Dar şi capacitatea noastră de a vedea acest lucru la adevăratele lui dimensiuni va fi alterată.
Or, noi, de totdeauna, am importat forme pentru a dobândi fond; am creat instituţii noi ca să construim raporturi sociale până atunci inexistente; pe scurt, am importat reţete ca să obţinem substanţă. În privinţa politicii democratice, la noi totul era de inventat, după distrugerea politicului de către dictatura comunistă. Anii ’90 au pus renaşterea politicului sub semnul confruntării ideologice. Anii de după 2000 au scos politicul din zona dezbaterii şi l-au târât în sfera spectacolului. Fireşte, aşa fac americanii: dar numai la suprafaţă, adică în „formele de deasupra ale civilizaţiunii“. Nu spirit democratic importăm odată cu aceste forme de spectacol, ci alibiuri pentru regresul moral-politic la care suntem împinşi, deturnări ale atenţiei de la prăbuşirea spiritului public, adică, în termenii lui Maiorescu, „rătăcire totală a judecăţei“. Dacă în anii ’90 eram pesimist în privinţa regimului Iliescu şi optimist în privinţa consolidării spiritului public (care l-a şi răsturnat), acum sunt relativ liniştit în privinţa regimului politic (care a încetat să mai fie nociv), dar am devenit pesimist în privinţa spiritului public, care nu dă semne că ar mai înţelege de ce este esenţial să renască. Totul a fost absorbit de distracţie şi spectacol.
De ce? Teza internaţională spune că spre asta se îndreaptă toate democraţiile. Teza naţională spune că aşa au înţeles politicienii de la noi că se pot mai uşor alege, că ne pot mai uşor conduce şi se pot mai uşor sustrage judecăţii politice. Ei au înţeles că televiziunile îi fac cunoscuţi şi tot televiziunile îi sustrag responsabilităţii de a evolua într-un spaţiu politic. Nu am suficiente date să decid asupra primei teze, dar cred că dispun de suficiente ca să mă încred în a doua. Chiar dacă substituirea politicii prin spectacol, a politicului prin divertisment, a spaţiului public prin spaţiu mediatic şi a spiritului public prin rating şi popularitate de sondaj nu a fost intenţionată şi s-a ajuns la această formulă întâmplător, sunt sigur că, odată apărută spontan pe piaţă, ea este acum conştient stimulată de inginerii electorali ai partidelor. Într-un sens, potrivit acestor ingineri, rolul nostru, de cetăţeni, a încetat. Se aşteaptă ca judecăţile noastre politice independente să se dizolve în unitatea de convingeri a militanţilor de partid, oferindu-ni-se ca model susţinerea lor entuziastă, cu care spectacolele organizate de televiziuni nu încetează să ne îndoctrineze. Ideea organizatorilor e de a ne arăta că partidele au susţinere de masă, iar masele sunt sudate prin entuziasm. Să nu ne mai facem probleme, ni se sugerează: lumea e ca o reclamă, din lumea noastră hipermodernă dezbaterea a dispărut în mod natural, iar ideologiile se dizolvă firesc în divertisment. Spectacolul electoral pleacă de la ficţiunea buneicredinţe a convingerilor induse mediatic şi ajunge la ficţiunea că acţiunea corpului politic poate fi redusă la agitaţia entuziastă a grupului de partizani. Prima ficţiune e puerilă; a doua e periculoasă. Astfel administrată, politica nu mai poate fi politică, deoarece naşte altceva decât conştiinţă politică şi convingeri politice. Din protagonist al politicii, cetăţeanul tinde să devină spectator al unui spectacol dirijat de bagheta apodictică a politicienilor. Putem scăpa acestei logici impuse? Am să încerc să răspund săptămâna viitoare.
Recomandările noastre
