Radu Paraschivescu: "Să le cerem mahalagioaicelor din jurul nostru dacă nu să se mute înapoi la periferie, măcar să-şi ia mâinile din şolduri".
Forţa de influenţă a mahalalei e mai mare decât credeau candizii. Vecinele care se ceartă cu mâinile în şolduri, printre rufe sau peste gard, au încetat să fie pete mişcătoare ale unui pastel de periferie.
Explicaţia e simplă. Mahalaua nu mai e ce era odată: o zonă pestriţă şi stridentă, cu personaje pitoreşti (unele legendare), vocabular buruienos şi obiceiuri greu de povestit. Ca un râu care sparge stăvilarul, ea s-a revărsat în voie şi s-a întins pretutindeni. Mahalaua s-a cazat în centru, la kilometrul zero, şi zâmbeşte parşiv. A ajuns unde altădată nici n-ar fi visat. A devenit inevitabilă, fiindcă şi-a fructificat atuurile: fermitatea de colonist şi tenacitatea asiatică. Prin urmare, oricât ai vrea s-o ocoleşti, te vezi obligat să capitulezi.
Cât despre vecinele de la începutul paragrafului, s-au mutat şi ele, vezi bine. Stau tot în centru şi - ce lucru curios! - au început să schimbe lucruri spre care altădată abia dacă ar fi îndrăznit să-şi ridice privirile. Încurajate de pasivitatea (sau chiar de absenţa) opoziţiei, au mers mai departe, aşa încât acum impun tendinţe într-o sumedenie de domenii, printre care discursul public. Deriva în care se zbate acest discurs are mai multe cauze. Una este, fireşte, neputinţa vorbitorilor de-a se autocenzura, de a-şi filtra ideile şi atitudinile. O alta se leagă de permisivitatea extremă a celor care oferă acces la canalele publice de comunicare. Dar mai e ceva. Exact, mahalaua. Iat-o, şi-a croit drum în partid, în pagina de ziar, la dezbaterea televizată, în reclama la coniac sau în disputa dintre antrenori. Am ajuns în situaţia de-a nu mai diferenţia între felul cum vorbim pe scara blocului şi la radio sau la televizor. Când ne auzim vecinii vorbind despre Ioneasca, Georgeasca sau Dumitreasca, trecem mai departe, fiindcă această formă de adresare nu iese din logica vieţii la bloc, unde singura concesie e ridicarea la rangul de „madam“ Ionescu, Georgescu sau Dumitrescu.
Când însă auzim aceleaşi nume mahalagizate la televizor, când le citim în gazetă, nu mai e acelaşi lucru, chiar dacă prima dată totul ni s-a părut o glumă. Mai ţineţi minte reclama la detergentul Cillit? Ea se încheia cu vocea triumfătoare a unei gospodine care, constatând binefacerile noului produs, se grăbea să împrăştie vestea bună: „Mă duc să-i spun şi lu’ Popeasca“. Ceea ce a părut atunci o găselniţă publicitară s-a transformat în apelativ uzual - atât în ziar, cât şi pe sticla televizorului. Mahalaua a simţit punctul vulnerabil - neputinţa naţională de-a discerne între planuri - şi a înfipt spada. În prezent, celebrităţile feminine ale căror nume de familie se termină cu „escu“ sau „(e)anu“ simt cel mai bine în ceafă răsuflarea mahalalei. Un realizator de emisiuni la care se rupe tăcerea s-a specializat în formule jignitoare când efectuează sondaje în rândul privitorilor. Iată câteva întrebări, decupate din colţul din dreapta sus al ecranului: „Are dreptate Zăvoranca?“; „Aţi vrea s-o vedeţi dezbrăcată pe Răduleasca?“; „Vă place Bahmuţeanca?“. Superlativul acestei mojicii e tratamentul public de care se bucură unele actriţe a căror singură vină pare să fie excesul de popularitate. Când un om care a făcut poteci pe scenă ani sau decenii e numit de un prezentator oarecare „Popeasca“ (aşa cum au păţit şi Stela, şi Emilia), când în loc de Rodica Popescu- Bitănescu citim negru pe alb „Bităneasca“, e momentul să ne îngrijorăm.
Şi să le cerem mahalagioaicelor din jurul nostru dacă nu să se mute înapoi la periferie, măcar să-şi ia mâinile din şolduri.
Recomandările noastre
