Horia-Roman Patapievici: "Conflictul dintre presedinte si premier nu e nici accidental si nici evitabil, ci recurent si endemic."

Din cauza spectacolului dizgratios si, prin escaladare, periculos, disputa personala dintre presedintele Romaniei si primul-ministru a reusit sa puna in umbra mecanismul real al conflictului, care se trage dintr-un defect al Constitutiei. Redus la esenta lui, conflictul care opune cele doua palate se trage din faptul ca ocupantii lor ajung la putere dupa un tip de logica si sunt apoi obligati sa functioneze dupa un altul, care ii invrajbeste. Acest conflict nu este (la origine) personal, ci institutional.

De aceea nu e nici accidental si nici evitabil, ci recurent si endemic. Iata argumentele. Ca presedinte, Ion Iliescu nu a putut scapa de premierul sau Petre Roman, cu care avusese relatii personale excelente inainte de functionarea lor ca presedinte si premier, decat printr-o mineriada. In opozitie si in timpul campaniei electorale, viitorul presedinte Emil Constantinescu a avut relatii normale cu viitorii sai premieri, Victor Ciorbea si Radu Vasile. Ca presedinte, a intrat imediat in conflict cu ei.

Amandurora, la un moment dat, le-a cerut demisia: a avut mari dificultati sa o obtina, ultimului trebuind sa i-o impuna cu artificii care au parut sa incalce Constitutia, fapt care a starnit protestele presei. Sa ne amintim, rapid, si de degradarea pana la ruptura a relatiilor dintre Ion Iliescu si Adrian Nastase, atunci cand, din colegi de partid si amici de idei, au ajuns sa functioneze primul ca presedinte, al doilea ca premier.

Acest tablou sugereaza indeajuns ca anume raporturile institutionale, si nu relatiile personale proaste, sunt cele care ajung sa-i opuna in chip radical pe ocupantii celor doua palate. Nu oamenii, ci functionarea lor este cauza. Si, pentru ca functionarea lor intr-un dispozitiv institutional dat este legata de modul in care a fost gandita Constitutia, e plauzibil sa cautam viciul care naste in mod sistematic conflict intre cele doua palate anume in Constitutie si in felul in care sunt recrutati ocupantii celor doua palate.

Din acest motiv, ideea care mi se pare ca poate explica cel mai bine razboiul palatelor este aceea ca logica recrutarii viitorilor presedinti si premieri intra in contradictie fatala cu logica functionarii lor, ca presedinti si premieri, odata alesi.

Daca ne uitam din aceasta perspectiva la recentul conflict, vom observa imediat ca, in cazul lui, regimul celor doua logici a functionat implacabil. In timpul alegerilor, armonia dintre viitorul presedinte si viitorul premier era perfecta, deoarece impartaseau aceeasi logica, a castigarii alegerilor. La scurt timp dupa terminarea lor, presedintia si guvernul au inceput sa functioneze dupa logici diferite, din doua motive.

Primul este ca presedintele are legitimitate democratica populara (pentru ca e ales in mod direct, de cel mai mare numar de votanti), in timp ce premierul are numai o legitimitate democratica de negociere (deoarece e numit de presedinte): daca presedintele nu castiga alegerile si nu il vrea, premierul nu exista. Cu toate acestea, desi presedintele castiga alegerile, numai guvernul le poate fructifica - iar acesta este al doilea motiv al conflictului institutional. Intr-adevar, presedintele candideaza pe un program care excede masiv prerogativele sale constitutionale, care, in esenta, sunt numai simbolice si de reprezentare.

De ce o face? Nu pentru ca ar incerca sa induca in eroare electoratul, ci pentru ca el este constrans de logica Constitutiei sa caute sa castige voturile intregului electorat. Or, pozitia presedintelui a fost gandita contradictoriu de cei care au scris Constitutia Romaniei: constitutional vorbind, presedintele are prerogative de presedinte slab, dupa alegeri, dar se supune unei recrutari tipice presedintilor tari, in timpul alegerilor. El castiga alegerile cu un program de care isi leaga soarta in ochii electoratului, dar pe care nu il poate realiza, dupa alegeri, decat guvernul.

Daca guvernul este obedient, atunci presedintele asuma, peste constitutie, functia unui presedinte executiv. Daca guvernul nu este obedient, si e in logica administrarii puterii ca el sa nu fie, atunci presedintele, care doreste sa nu se descalifice in ochii electoratului, va intra cu necesitate in conflict cu guvernul, incercand sa guverneze in nume propriu.

Altfel spus, in timp ce logica dinainte de alegeri este aceeasi pentru viitorul presedinte si pentru viitorul premier, ea este cu necesitate opusa, dupa alegeri, cand premierul numit de presedinte asuma in nume propriu actele de guvernare promise in campania electorala de presedinte in numele lui si pe care acesta, acum, nu le mai poate decat chibita. Iar cand programul cu care presedintele a castigat alegerile difera de cel cu care premierul guverneaza, conflictul nu poate fi decat sangeros. Aceasta este contradictia constitutionala in care ne gasim.