Conflictul pe faţă dintre Crin Antonescu şi Dinu Patriciu anunţă vremuri grele pentru liberalismul din România.
Pilotat, la nivelul de sus, de ziariştii din solda fiicei lui Voiculescu şi având dedesubt plasa populismului pesedist, Crin Antonescu e omul-sandviş al politicii acestui moment. Un sandviş din ce în ce mai anemic, în care felia subţire de fiere şi foaia de lobodă sunt făcute terci de cele două forţe ce acţionează asupra gureşeniei sale sufocate de stereotipii. Recenta prezentare a ofertei politice a alianţei dintre roşul cu nuanţe icteroide al liberalilor şi purpuriul- rujeolă al pesedeilor arată în ce măsură minciuna, populismul şi cinismul au devenit port-drapelul alianţei care promite să aducă raiul pe urgisitele noastre plaiuri.
Ce a lipsit până acum din repertoriul manipulării şi neruşinării a fost vocea care să nu tremure atunci când rosteşte enormităţi. Prin cooptarea (să nu-i spun trădarea) lui Antonescu, forţele reacţionare şi-au asigurat un gurist capabil să emită, fără să clipească, orice trăznaie şi să dea consistenţă retorică oricărei aberaţii. Obsesia de a ajunge şef al statului l-a mutilat în asemenea măsură încât ar fi capabil de gesturi inimaginabile, numai să poată dormi, păzit de sepepişti, la Cotroceni. Şi-a bătut joc de principiile liberale, numindu-şi, precum Nero calul, slugile în funcţii importante de partid. Niciunul din cei care pe vremea lui Tăriceanu cârâiau la televiziuni nu mai are drept să-şi dea cu părerea: Antonescu e omniprezent şi omnicuvântător, psalmodiind pe nas pe orice temă. Omul e atât de găunos, încât nu-şi dă seama în ce postură grotescă se află: candidat la preşedinţie şi, în acelaşi timp, susţinător fervent al monarhiei! Dar Antonescu nici măcar nu e original: aceeaşi formulă caraghioasă o promovase şi Emil Constantinescu. Şi "învinsul structurilor" era la fel de regalist, până s-a văzut înscăunat la Cotroceni. După aceea a devenit un mărunt intrigant de palat, sfătuit de eterna Zoe Petre, a cărei umbră — nu întâmplător — colorează şi paloarea pământie a tenului politic al lui Antonescu. Supravieţuirea unor astfel de personaje demonstrează că, de fapt, în politică românească există doar continuitate, oricât de frecvent s-ar schimba măştile şi denumirile partidelor. "Dreapta" ţărănească de ieri era la fel de consistentă ca "liberalismul" de azi al lui Antonescu şi-al yesmenilor săi. Dar să revenim la oferta politică a uslaşilor pontiaco-antonescieni. Nu lipseşte din ea niciun capitol din manualul pentru naivi irecuperabili. Din cele vreo cinci puncte identificabile în bălmăjeala socialist-populistă, unele sunt strigătoare la cer, altele doar rizibile. Deşi nu-l forţa nimeni, Antonescu a făcut ţăndări şi ultimul nod care-i mai lega, firav, pe penelişti de liberalism: cota unică de impozitare. Printr- o scamatorie demnă de-un Iosefini senil, antonescienii au scos din pălărie găselniţa impozitării progresive... în jos. La suprafaţă, adică pentru veniturile ce depăşesc 1600 de lei, impozitul va fi de 16 la sută, iar sub aceste sume el coboară la 12, respectiv, 8 la sută. Sincer, mă aşteptam la mai mult: şi anume, ca orice venit sub nivelul a două salarii minine să nici nu fie impozitat! Or, liberalii se dovedesc incapabili şi de-o trădare ca lumea...
Antonescu-Ponta promit şi un milion de noi locuri de muncă. Dar ei nu suflă o vorbă despre sectoarele în care vor fi înfiinţate. La stat, aşa cum s-a mai întâmplat pe vremea lui Tăriceanu? În zona privată? În care anume? În construcţii? În industria textilă (care e, oricum, arendată emigranţilor chinezi)? În servicii? Pe centura marilor oraşe? Prin deschiderea caselor de toleranţă? Palavragiul cuplu tace apăsat. Ceea ce te duce cu gândul că nu poate fi vorba decât despre aşa-numitele "part-time jobs", de care vor beneficia cei sub douăzeci şi cinci de ani şi cei peste cincizeci şi cinci (de ce tocmai ei, dacă tot suntem într-o societate democratică?)
Noutatea iniţiativei constă în faptul că taxarea locurilor de muncă "part time" va fi zero. Prudenţi (sau imprudenţi, depinde de unde te uiţi), socialiştii comunist- liberali nu definesc termenul: el poate însemna şi o oră, dar şi şapte ore şi cincizeci şi nouă de minute. Să nu-mi spuneţi că angajatorii vor avea vreun scrupul şi nu-şi vor transforma locurile muncă de opt ore în entităţi "part time!" Iar gogoaşa reducerii totale a CAS pentru angajaţii noi (cu condiţia iluzorie de a menţine încă un an locul de muncă) e ori prostie, ori ticăloşie: ce se va întâmpla în al doilea an? De vreme ce angajatorul are obligaţia să respecte contractul maximum un an, e limpede că la încheierea intervalului le va face vânt celor pe care i-a pus pe statul de plată doar pentru că a putut profita de-o conjunctură favorabilă. În privinţa singurei măsuri cu adevărat necesare (reducerea TVA la 19 la sută), ei bine, Antonescu şi Ponta îşi propun s-o aplice la patru ani de la iluzoria lor venire la putere. Adică atunci când, fireşte, se vor fi pregătind să-şi ia catrafusele! Fireşte că aceste pure exerciţii de magie populistă prind doar la proşti. Câtă vreme s-au rezumat la programul polictic în două cuvinte — "Jos Băsescu!" — pesedisto-liberalii erau la adăpost. În clipa când şi-au făcut publice "ideile", li s-a văzut lugubra precaritate de gândire. Or, indiferent ce-am crede despre electoratul român, nu-l prea văd punând şampila nici pe rictusul ahtiat de putere al lui Antonescu, nici pe infantilismul tot mai jenant al lui Ponta.
Recomandările noastre
