Pe 1 septembrie 2011 Nicu Ceauşescu, cel care a fost format, instruit, "îndrumat" şi programat ca succesor al lui Nicolae Ceauşescu, ar fi împlinit 60 de ani.
Adulat în timpul vieţii de apologeţii dictaturii, de la Adrian Păunescu şi Nicolae Dragoş la Eugen Florescu şi Cornel Pacoste, de la Ion Traian Ştefănescu şi Ştefan Andrei la Tudor Postelnicu şi Constantin Boştină, "delfinul" Nicu Ceauşescu a simbolizat, în cariera sa, degenerarea fatală a socialismului din România, metamorfozarea sa în direcţia satrapiei orientale de tip nord coreean. Cine a fost de fapt Nicu Ceauşescu? Care au fost resorturile doctrinare mobilizate pentru a legitima o asemenea succesiune? În legătură cu acest model care combina etnocentrismul radical cu un dogmatism ideologic extrem de rigid şi virulent am dezvoltat conceptul de stalinism naţional care este astăzi utilizat pentru interpretarea experienţelor similare din Coreea de Nord şi din alte state comuniste. Când l-am intervievat pe Ştefan Andrei în 1993 pentru cartea mea "Stalinism pentru eternitate", l-am întrebat: "În 1989, în plin val de schimbări revoluţionare în Europa de Est, pe cine mizaţi în cazul înlăturării lui Ceauşescu printr-o lovitura de palat, deci nu prin revoluţie populară?" Răspunsul a fost prompt şi ne-echivoc: "Pe Nicu". Am rămas consternat, mă întrebam oamenii aceia chiar nu pricepeau nimic? Mi-a explicat că opţiunea ar fi fost între detestata Elena, pe de o parte, şi Nicu pe de alta. Aşa vedeau ei lucrurile servitorii, sicofanţii şi valeţii din Comitetul Politic Executiv, de la Constantin Dăscălescu, Gheorghe Oprea, Manea Mănescu, Ludovic Fazekas, Iosif Banc, Lina Ciobanu şi Emil Bobu la Gogu Rădulescu, Suzana Gâdea, Ion Dincă, Constantin Olteanu şi Popescu-Dumnezeu. Cu asemenea colegi de Comitet Politic Executiv, cine i-ar fi putut fi rival lui Nicu? Voi povesti aici, în acest serial, despre Nicu Ceauşescu aşa cum mi-l amintesc eu. Fiind politolog şi istoric al comunismului, voi încerca să descifrez semnificaţiile faptelor relatate. Lucrul mi se pare important şi pentru a destrăma tot felul de legende hagiografice şi pentru a respinge demonologiile hazardate. Până la prăbuşirea din decembrie 1989, Nicu Ceauşescu a fost membru supleant al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR şi prim-secretar al Comitetului Judeţean Sibiu al PCR, a fost deci unul dintre magnaţii regimului, responsabil, asemeni celorlalţi activişti de la vârf, pentru perpetuarea unei dictaturi ilegitime şi criminale. A fost prim-secretar al CC al UTC şi ministru al tineretului, a patronat sinistrele "şantiere ale tineretului". Nu pretind sub nicio formă că amintirile mele sunt ultimul cuvânt pe acest subiect, dar ele pot servi unei mai adecvate interpretări a ceea ce a fost lumea secretă a nomenklaturii. Am fost colegi de şcoală, Nicu şi cu mine, vreme de 12 ani, mai întâi la Liceul "Doctor Petru Groza" (fosta "Şcoală Medie Mixtă cu limbă de predare rusă") de pe strada Arhitect Ion Mincu, actualul Colegiu Naţional "Tudor Vianu", apoi, începând din septembrie 1963 şi până în iunie 1970, la Liceul nr. 24, actualul "Jean Monnet". În 1964, Nicu era bun amic cu Lena, fiica cea mică a lui Leonte Răutu, cu alţi copii din zonă, de pildă Dinu şi Sandu Vincze, copiii cuplului Janos Vincze-Constanţa Crăciun, dar şi cu Vasile (Vasea) Borilă. Relaţiile cu Ghiţă Gheorghiu, fiul Licăi, coleg de clasa cu noi, erau politicoase şi distante. Familiile Ceauşescu şi Răutu au mers împreună, în august 1964, cu maşinile de protocol, la Paris, într-o călătorie neoficială. Ceauşescu era membru al Biroului Politic, secretar al CC, şeful Direcţiei Organizatorice a CC al PMR. Răutu era membru supleant al Biroului Politic şi şeful Direcţiei de Propagandă şi Cultură. În cadrul Biroului Politic, Ceauşescu şi Răutu răspundeau împreună de relaţiile cu ţările socialiste şi cu partidele comuniste din alte state. Ambasador la Paris era doctorul Victor Dimitriu, fost ministru adjunct al sănătăţii. Cel care le-a arătat Parisul a fost Tudor Vornicu, pe atunci corespondent Agerpres în capitala Franţei. Era perioada idilei româno-franceze, premierul Ion Gheorghe Maurer, cel mai fidel şi influent colaborator al lui Dej, fusese în vizită oficială, se întâlnise cu preşedintele de Gaulle. La cinematograful "Patria" rula "Umbrele din Cherbourg" cu Catherine Deneuve şi Nino Castelnuovo, pe muzica lui Michel Legrand. La radio şi chiar la televizor se difuzau cântecele unor Richard Anthony, Hugues Aufray, France Gall, Sylvie Vartan, Jacques Brel. Începea epoca filmelor de ficţiune istorică franceză precum "Cavalerul Pardaillan", dar şi a comediilor cu Bourvil, Fernandel, Pierre Etaix şi mai ales "Jandarmul" lui Louis de Funes. În librăriile din centru puteau fi cumpărate cărţi din colecţia"Livre de poche", iar în chioşcurile de ziare începeau să se găsească, pe lângă "L'Humanite", ziare şi reviste precum"Le Monde" şi "L'Express". Comentariile la acest articol sunt suspendate!
*În ediţia de astăzi, 31 august 2011, a "Evenimentului zilei", a fost publicat un text sub semnătura lui Vladimir Tismăneanu, care nu îi aparţinea. Textul de mai sus este cel care ar fi trebuit să apară în pagina de opinii şi urmează să fie publicat în ediţia de mâine, 1 septembrie 2011, în paginile ziarului. Ne cerem scuze atât autorului, cât şi cititorilor pentru regretabila eroare.
Recomandările noastre
