Mircea Mihaies: "Intr-un articol (subtil, ca de obicei) din revista 22, Andrei Cornea atragea atentia asupra aberatiei induse de politicienii conjurati si presa aservita."

 Si anume ca, dupa castigarea cu un scor zdrobitor a referendumului initiat de cei 322, omul dator sa faca tot felul de compromisuri e invingatorul. 

Originala viziune! Aratati-mi un al doilea caz in istorie si ma inclin. Probabil ca ati uitat, asa ca imi permit sa fac o recapitulare: candva, in a doua jumatate a anului trecut, clasa politica a intrat in fierbere. Presedintele-jucator nu s-a mai rezumat la simple apeluri, ci a pus presiune efectiva asupra institutiilor statului.

Le-a cerut imperativ sa functioneze, sa atace cu fermitate coruptia, sa nu mai tina la pastrare dosarele indivizilor din zona politicului. In paralel, a obligat SRI-ul, in virtutea puterii conferite de lege, sa livreze CNSAS-ului documentele din custodie pentru a usura accesul la eventualele acte de colaborationism ale aspirantilor la functii publice. Colac peste pupaza, la 18 decembrie 2006, Traian Basescu a impins lucrurile si mai departe, condamnand comunismul din Romania, ca ideologie ilegitima si criminala.

Parca pentru a nu lasa nicio iluzie asupra componentei sale - corupti, turnatori, comunisti -, o majoritate a Parlamentului Romaniei a sarit ca arsa: acest presedinte isi permitea cam multe, desi, cum singur anuntase, nu provenea de pe planeta Marte, ci chiar din randul societatii comuniste romanesti!

Or, daca lor le mergea atat de bine in postcomunismul vegheat de comunisti, cu ce drept le tulbura somnul dulce si aranjamentele de tip mafiot?  Pai, el nu-si dadea seama ca incalca - si inca grosolan! - Constitutia iorgovana?! Drept urmare, l-au asmutit pe Felix si-a sa comisie de muppets, cerandu-le sa compuna o lista de acuzatii. Si-au compus-o, asa cum stiau ei mai bine, avand drept vioara intai pe procuroarea ceausista din Calarasi, Norica Nicolai.

Fiasco-ul a fost atat de uimitor, incat nici macar adunatura expirata din Curtea Constitutionala n-a gasit vreun motiv serios pentru debarcarea presedintelui. Si totusi, cu ochii iesiti din orbite, partidele s-au avantat intr-un joc pe cat de penibil pe atat de periculos.

Abuzivului Felix si insetatului de putere Geoana li s-au alaturat eternul frustrat Vadim si liberalii de casa, cum si crispatul Marko Bela, al carui dosar privind enormele drepturi de autor incepuse si el sa se miste intr-o directie... neconvenabila. 

Si-a venit si ziua referendumului. Saptezeci si cinci la suta dintre votanti s-au manifestat in favoarea presedintelui. Implicit si virulent, textul de pe buletin ne indemna sa alegem intre doua directii politice: una reprezentata de Traian Basescu si ideile sale, cealalta de conjuratii sprijiniti de oligarhi si de presa naimita. In ce ma priveste, eu asa am votat.

Si la fel au facut-o toti cei cu care am avut prilejul sa vorbesc de-atunci incoace. Asa ca nu e cazul ca Geoana si slugile sale sa ne spuna ce era in mintea noastra cand ne-am dus la urne. Le spun eu ce era. O imensa scarba fata de-o clasa politica iresponsabila, abuziva si lipsita de onoare.

Admitand - cum ar vrea ei - ca in farsa suspendarii n-a existat nicio componenta politica, lucrurile stau inca mai grav: inseamna ca cei 322 sunt incapabili sa distinga intre optiunea politica a presedintelui si incalcarea Constitutiei. Ce credibilitate mai are un parlament care califica drept incalcari grosolane ale Constitutiei niste fapte care, pentru majoritatea covarsitoare a romanilor, reprezinta aspiratiile de zi cu zi?

Sa nu ne iluzionam: orbirea parlamentarilor e voluntara si ea ascunde imense interese personale, de grup sau ideologice. N-o sa-mi spuneti acum ca PSD-ul moare de fericire ca ideologia care i-a consacrat pe principalii sai reprezentanti a fost condamnata drept „ilegala si criminala”. Sau ca Vadim n-a fost unul dintre stalpii ideologiei comuniste.

Traian Basescu nu are, asadar, de facut niciun compromis cu actuala clasa politica. Dimpotriva, atata vreme cat va tine la agenda pe baza careia a fost votat de electorat, se afla pe drumul cel bun. In schimb - ce sa-i faci, nimeni nu e perfect! - presedintele are de facut compromisuri, si inca destul de serioase, cu propriul sau temperament.

Ar fi cazul sa invete, in acest al unsprezecelea ceas, ca inflamarile prostesti nu ajuta la nimic si ca un control mai strict al limbajului si-al anturajului ar fi in beneficiul tuturor. Si, nu in ultimul rand, al lui insusi.