Dac-ar fi să pun degetul pe una din rănile identitare ale românilor, n-aş ezita prea mult. Avem şi alte hibe (suntem cam leneşi, admirăm furtişagul, nu stăm prea bine cu caracterul), dar buba cea mare e lipsa încrederii în sine. Nu avem, cu alte cuvinte, instrumentul capabil să măsoare corect raportul între şansa victoriei şi riscul eşecului.
Suntem ori exaltaţi, ori deprimaţi. Ori ne credem buricul pământului, ori mai neînsemnaţi decât nisipul deşertului. Drept dovadă, nu noi am inventat şublerul, manometrul, compasul, telemetrul, termosenzorul ori măcar orologiul. Noi am inventat sudalma groasă şi huiduitul mârlănesc, urmate de tăcerile jenante şi autoumilirile ritualice. În limbajul nostru public alternează respingerea obtuză ("Nu voi să ştiu, stimabile, de Europa d-tale") cu îmbrăţişările fraterne ("Ne pupăm cu muci şi ne despărţim foarte lacrimoşi").
O astfel de naţie se înflăcărează uşor, dar cade la fandacsie (ca să citez, ca mai sus, tot din Nenea Iancu) când ţi-e lumea mai dragă. Învăţătorii noştri sunt ori spirite înalt-enciclopedice, mai mari decât veacul (în fiecare persoană publică din România zace un Iorga), ori derbedei care- au deprins arta măruntă (dar eficace) a calomniei, montajului infernal de adevăruri şi minciuni (vezi supravieţuirea metehnelor lui Caion). Ca să-ţi atingi scopurile, e suficient să te organizezi sumar, pentru că linia de separaţie dintre onorabilitate şi mizerie morală e atât de subţire încât în ambele tabere există şi martiri şi lichele, şi escroci şi naivi.
Nimeni nu loveşte chiar din senin în încrederea de sine a populaţiei. Trebuie să ai un scop precis, un interes acut şi metode adecvate pentru a lua minţile unor oameni altminteri normali. În primii ani de după căderea comunismului, entităţile care cumulau aceste însuşiri erau partidele — în primul rând F.S.N.-ul, devenit P.D.S.R., iar ulterior P.S.D. Astăzi, rolul de a-i transforma pe români în oligofreni a căzut în sarcina televiziunilor (şi, într-o măsură mai mică, a presei scrise). De fier să fii, şi tot nu rezişti la infinit atacurilor corozive şi ticăloşiilor propagate de indivizi gras plătiţi pentru a semăna neîncrederea în capacitatea ţării de a ieşi la liman în aceste vremuri îngrozitoare pentru întreaga planetă.
Iată un singur exemplu, cules absolut la întâmplare, din ploaia de dezinformări şi manipulări neruşinate ale unuia din canalele de deversare a dejecţiilor voiculesciene. Realizatorul emisiunii, Răzvan Dumitrescu, lansase, cu obişnuita lui onctuozitate carnasieră (dacă vă puteţi imagina un astfel de amestec) tema relaţiei dintre România şi Uniunea Europeană, deşi stăpânii postului ne-ar vrea, probabil, anexaţi Asiei. Ei bine, nici n-a deschis Dumitrescu gura, că pe ecran a şi apărut, cu litere negre pe fond de alertă galben, următorul titlu cu damf catastrofic: "România plăteşte datoria Greciei". Când vezi o asemenea informaţie devii, fireşte, atent, cu toate că ştii prea bine că prin buzunare ne fluieră vântul. Realitatea, însă, era cu totul alta: n-am devenit, prin miracol, bancherii Europei, ci tot milogii ei am rămas! Îngrijorarea "anteniştilor" provenea din decizia liderilor UE de a constitui un fond de urgenţă, în cadrul FMI, pentru ajutorarea statelor cu probleme.
Trebuie să fii mare secătură pentru a afirma că destinaţia acelei sume — la care, probabil şi firesc, va contribui, în timp, şi România — o constituie "salvarea Greciei". De unde ştim că, odată ajunse la putere păpuşile iresponsabile susţinute de Voiculescu, România nu va intra şi ea subit în colaps? Şefii de stat europeni au dat, în fine, dovadă de responsabilitate, construind strategii de protejare a continentului. În exact acelaşi moment, duşmanii din interior ai ţării sădesc sămânţa otrăvită a neîncrederii şi minciunii. Textul de pe burta lui Dumitrescu trădează şi alte trăsături pe care aceşti oameni le-ar vrea trecute în contul românilor: egoismul şi lipsa de compasiune. Şi dacă informaţia ar fi fost corectă, ce-ar fi fost rău în ea?! Eu unul aş fi fericit ca România să se afle în poziţia de a salva nu doar Grecia, ci şi ţări mai acătării. N-am prea mari speranţe, totuşi. Cu astfel de reprezentanţi ai "spiritului public" n-o să ne salvăm nici măcar pe noi înşine. În schimb, de plătit plătim mereu, cu vârf şi îndesat. Uitaţi-vă la averea lui Voiculescu şi socotiţi fiecare dintre dumneavoastră cu cât i-aţi umflat burdihanul.
Recomandările noastre
