Eu aş zice la prima strigare că lucrurile şi nu oamenii conduc lumea. Altminteri nu se explică de unde vine zumzetul ameninţător al oamenilor care se poartă unii cu alţii, dar şi cu ei înşişi ca nişte şifoniere.

Cât să mai fi rămas până în momentul revelator începând cu care în epitafuri vor fi trecute şi mormanele de haine, stivele de cutii de pantofi, numărul de camere şi de case, mobilierul din dotare, maşinile, terenurile şi tot restul iluziilor despre ce înseamnă cu adevărat să exişti?

Regele Soare a avut 413 paturi, în care trebuia să doarmă aşezat în fund, pentru că numai oamenii de rând meritau să se odihnească lungiţi. Aşa că ne putem imagina, din mersul târâit al coloanei de maşini pe lângă pepinierele de case fără rost, un început de epitaf. Acest om măreţ a dormit într-o singură cameră, deşi îşi construise foarte multe. A mers un kilometru în fiecare seară până în bucătărie pentru un pahar cu apă, a trebuit să angajeze din ce în ce mai mulţi oameni care să aibă grijă de lucrurile lui, să le cureţe de praf, să le lustruiască, să le mute de colocolo şi să le păzească.

Pentru că aduna mereu lucruri, nu prea mai apuca să se bucure de niciunele şi poate din cauza asta purta mereu alt ceas la mână, bineînţeles că nu pentru ora exactă.

Auzeam până acum câteva luni despre oameni care îşi comandau livinguri de 800 de metri pătraţi în faţa unor constructori stupefiaţi. Chiar dacă sună neverosimil, e posibil chiar să îţi cumperi două maşini identice şi foarte scumpe, pentru situaţia în care la un moment acel model nu s-ar mai fabrica, poate în urma unui vânt mai puternic, şi nu sar mai găsi piese de schimb.

Acum aud foarte des de oameni care se întreabă ce o fi fost în mintea lor când şi-au ridicat nişte piramide pline de ecou, greu de întreţinut, şi mai ales, sufocate de propria generozitate. Pentru că ele au înghiţit fără să protesteze absolut tot ce putea să le umple şi tot ce îşi imagina fiecare proprietar că i-ar aduce fericirea când deschide uşa.

Trebuie să fie destul de dureros momentul dezmeticirii, mai ales dacă trăieşti într-un hangar din ăsta, din care ai mai păstra foarte puţine obiecte, probabil singurele care contează pentru tine, dar nu întotdeauna cele mai costisitoare. Partea ironică a poveştii este că şi cei care au loc să-şi cazeze troacele, şi cei care nu au trăiesc aceeaşi dramă.

Balastul face legea aproape oriunde, indiferent de intensitatea rafinamentului - sau dimpotrivă. Ce simpatic pare acum Bill Gates şi ce apocalipsă inocentă zace în spatele unei sentinţe pripite din 1981: 640 kB de memorie ar trebui să fie suficient pentru oricine. Uneori pare că vine încoace şi un aer de curăţenie, pare că lumea începe să mai arunce din ceea ce prisoseşte, să înţeleagă de ce are nevoie ca să trăiască bine şi cum să nu reintre în vârtejul achiziţiilor inutile. Dar după ce criza a intrat în firescul lucrurilor, parcă se vede altceva.

Consumatorii au sesizat oportunitatea astrală de a putea să cumpere mai multe kestii pentru mai puţini bani, folosindu-şi îndemănările de negociere cu şi mai mult sadism decât ar fi crezut că îşi vor putea permite vreodată. Acum e momentul să mergi la un shopping pentru toată viaţa.

Am văzut într-o seară la o plimbare pe străduţe cu case frumoase o scenă de câteva secunde care reprezintă nucleul acestei aberaţii. Un fost demnitar, ţeapăn şi acru în costumul lui de mort, în maşina lui cât un troleibuz cu burduf, aştepta să se deschidă uşa imensă a garajului uriaş aflat la subsolul casei sale faraonice. Totul era perfect pus la punct, lipsea doar viaţa.

La o emisiune a lui Grigore Leşe, cred, am văzut o bătrânică foarte înţeleaptă. Vorbea de lângă o lădiţă în care se agitau nişte puişori într-o strachină plină de mălai, făcea cozonaci şi prescuri pentru a le dona bisericii din sat şi se mândrea cu o ladă de zestre în care încăpuse ce lucrase cu mâinile ei, broderii, feţe de masă frumoase. În rest, totul aşezat la locul lui şi curat. Spunea că nu se simte singură, dacă îl are pe Dumnezeu.

Şi din fericire, între domnul excesiv de înţepenit de mai înainte şi această bătrânică minimalistă e o distanţă suficientă pentru omul care alege între puterea lui şi cea a lucrurilor.

P.S.: Ca o concluzie nouă la o kestie veche, ieri am auzit poliţiştii strigând "HOŢII!" la mitingul de protest şi o poveste ironică cu o psiholoagă din Londra, care a abordat cu multă siguranţă într-un restaurant o tânără care mânca numai supă, de obicei: "Hello, Fiona, are you on diet? No, I’m just poor!".