Răzvan Exarhu: "A venit vremea în care trebuie să executăm programul de sărbătoare."
Gospodina familiei este omul de serviciu. Ea trebuie să recepţioneze hălci de carne, saci de vegetale şi tot restul proviziilor şi să zâmbească mulţumită orice ar fi. Asta dovedeşte că sunt totuşi printre noi şi mulţi albi care funcţionează ca negri. Discriminarea, ca şi mâncarea, cum zice nea Matache, nu e aşa de uşoară cum crede lumea.
Pe la televizor zic băieţii că nu eşti creştin dacă nu ai pe masă o orgie culinară, care cumulată ar da un miel umplut cu ouă, cozonac, drob, spanac, ceapă verde şi tot ce mai consideră drept-credincioşii că le reflectă dragostea pentru apokatastază şi alte kestii. Am vorbit cu mai mulţi psihologi care spuneau că toate puseurile semnificative de violenţă domestică apar de sărbători sau la sfârşiturile de săptămână. Asta spun şi toate statisticile. Că, în aceste momente de linişte, lumea are mai mult timp să-şi spargă faţa sau să facă nişte sfinte crize de nervi. Teoretic, toţi sunt împreună cu părinţii ori familia, cum spune avertismentul tv, şi încep să-şi iasă din minţi din orice, în special de la detalii domestice. Hai, că ţi-am trântit mielul pe masă, taie-l, fă-l bucăţi, fă drob, opăreşte, fierbe, prăjeşte, frământă cozonacii, colorează ouăle şi gândeşte-te că o faci pentru un moment de neprihănită sărbătoare, pentru că expresia cu care vin de obicei bărbaţii din piaţă nu e tocmai una creştinească.
Într-un fel, sărbătorile astea despre care se grăbesc să mănânce rahat în registrul patetico- poetic toate formele de media, inclusiv oamenii, sunt un prilej exclusivist de exploatare a aproapelui de sex slab sau frumos – că nici partea asta nu mai e foarte clară. E o încleştare, e o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru a îndeplini cerinţele momentului şi pentru a răspunde prezent la toate strigările, indiferent de sacrificii. Gospodinele sunt cele definitiv răstignite pe crucea sărbătorii de nişte presiuni sociale scăpate complet de sub control. Se pare că nu eşti om, dacă nu ai cel mai mare miel din lume în portbagaj, cel mai mare drob pe masă, cele mai colorate ouă, cei mai pufoşi cozonaci sau nici măcar.
Dar toate astea trebuie să fie acolo, chiar dacă cineva trebuie să se chinuiască să le facă, de cele mai multe ori doar de dragul de a le face, pentru că aşa e frumos sau aşa e obiceiul. În privinţa asta, ecologiştii chiar au un cuvânt greu de spus, pentru că se ard foarte multe gaze naturale pentru prăjituri mediocre, pe care nu le va mânca nimeni, niciodată. Dar exemplul sacrificiului christic se transferă încetişor în bucătării, cu singura diferenţă că acolo trebuie să sufere de obicei mamele. Ele ar trebui să zâmbească voios în timp ce rămân singure cu kilogramele de hrană neprelucrată, pe care trebuie să o aşeze cu duioşie şi bucurie în formele sărbătorii, în timp ce animalul păros urlă că nimic nu e bine, că nu sunt alimente suficiente, că nu e bine nicicum şi că e oricum prea mult pentru un om să meargă la piaţă. De la aceste incompatibilităţi uşor de înţeles apar fie cearcănele simple, fie cearcănele vinete la gospodinele care se iau prea în serios şi încearcă să privească dincolo de bucătărie.
Sărbătorile înseamnă teroare dincolo de poleiala asta patetică, înseamnă oboseală, discuţii imbecile despre organizarea festinului, crize de nervi pornite de la orice amănunt mizerabil. Şi, mai ales, înseamnă exploatarea omului de către om, indiferent de vârstă sau educaţie. Turiştii îşi terorizează gazdele, soţii îşi terorizează soţiile, copiii îşi terorizează părinţii din cauza iepuraşului. Am văzut infinitele expresii ale acestei disperări care se răspândeşte ca o molimă exact atunci când ar trebui să fim transparenţi şi luminoşi. Am ascultat între pereţii blocului copilăriei, în piaţă sau la supermarket aceeaşi mizerabilă arie a infamiei mânate în luptă de cauza iubirii sfinte pentru măruntaie şi friptură. Urletele şi crizele de nervi merg bine cu smerenia ipocrită şi crucile pe care şi le fac de zor toţi cei care se grăbesc acasă să-şi terorizeze familia. Dintr-o sărbătoare a păcii, tocmai asta lipseşte, atunci când totul se rezolvă cu mâncare.
O doamnă pe care o admir are un copil interesant, care e la vârsta întrebărilor. Şi a spus: înţeleg, când mori, trupul se duce la loc în pământ, sufletul merge în cer, dar cu numele ce se întâmplă?
Recomandările noastre
