Luat cu viscolele, cu protestele, cu problemele reale, l-am uitat în ultimele săptămâni pe unul din "clienţii" mei favoriţi: George Crin Laurenţiu Antonescu. De ce tocmai el? Simplu: pentru că este omul care a terfelit cu grosolănie ideile politice în numele cărora am intrat în spaţiul public începând cu 1990.

Nu-mi explic apatia colegilor săi de partid. I-o fi intimidat metaforita abundentă în care-şi îneacă discursurile? Îi derutează digresiunile lungi cât o zi de post, încât uiţi până la sfârşitul frazei începutul? Îi ţine sub presiune prin garda pretoriană pe care şi-a creat-o cu abilitate? Nu ştiu. Observ doar tăcerea de mormânt a cândva locvacilor lideri ai artidului. Un abandon mai ruşinos decât o trădare. Şi mai observ ceva: precipitarea cu care fostele vedete ale partidului sunt gata să "percuteze" la giumbuşlucurile sale stupide. Orice trăznaie a acestui individ lipsit de substanţă şi coerenţă, dar lacom de măriri, devine ordin de luptă. Subordonaţii "se execută" fulgerător — mai ales cohorta vechilor şefi, împinşi acum la coada plutonului. Partea comică e că, deşi nu trăiesc decât pentru a intra în graţiile micro-dictatorului liberal, nu sunt capabili să ţină pasul cu smuciturile şi răsucirile de amvon ale acestui predicator cu aere hip-hop. Decretează Crin că opoziţia îşi dă pe loc demisia? Nici nu şi-a încheiat omul cu breton peroraţia, că păpuşile din partid şi-au şi pus iscălitura pe docoment. Între timp, vizionarului de la Tulcea i s-a năzărit însă altceva: nu se mai demisioneză, ci se intră în grevă! Hoarda servilă face stânga-mprejur: croitoriile partidului încep să duduie confecţionând haine de doliu. Mai trec câteva secunde şi iluminatul vine cu altă gogoaşă: nu, nu e bine grevă: protestăm! Perfect, protest să fie! exclamă, gudurându-se, planctonul liberal. Şi uite-aşa am ajuns ca mintea contorsionată a ahtiatului de putere să facă de batjocura lumii un partid cândva onorabil. Ce-a ieşit până la urmă e un ghiveci din care înţelegi doar că parlamentarii opoziţiei sunt gata de orice, cu o singură condiţie: să nu li se atingă nimeni de portofel. Poate că rolul hărţuielii aberante a lui Antonescu e tocmai acesta: să arate lumii cu ce neisprăviţi trebuie să conducă ţara, el, vizionarul! În loc să-i urmeze exemplul, adică să se împrumute (eventual de la neveste), nemernicii l-au obligat la un compromis ruşinos. Numai că nu toţi au norocul să se fi însurat cu cineva care câştigă 90 000 euro pe an doar din consultanţă, plus vreo 170 000 de euro "drepturi" ca parlamentar european. Aşa le trebuie, dacă n-au găsit şi ei neveste de la care să se "contamineze" cu diamante şi conturi grase... În intervalul în care am uitat de el, personajul ne-a mai dat câteva mostre de "antonescianită acută": epuizat de hora unirii în care s-a încins la Iaşi, n-a mai ajuns la întâlnirea cu ambasadorii Uniunii Europene, solicitată chiar de USL. Probabil că tot somnul de frumuseţe l-a împiedicat să participe şi la discuţiile cu reprezentanţii FMI. Nici nu se va participa vreodată, după cum ne anunţă purtătorul său de cuvânt, Ponta. Nu de alta, dar pentru a-şi prezenta ideile (vorba vine!) e necesară o oarecare fluenţă într-o limbă străină. Or, franţuzeasca lui Crin e cam de... lotcă. Iar engleza e una în care tace apăsat. În plus, e mai uşor să faci pe constipatul în limba strămoşească decât să duci lupte corp la corp pentru o cauză care nu e a ta — banii FMI. Adică ai românilor. Aşa după cum s-a văzut şi la Bruxelles, Crin Antonescu nu are nicio treabă cu Europa. Tot ce l-a interesat a fost să se cocoţeze încă o treaptă, doar-doar o să cadă secerată de admiraţie prostimea. Care prostime a aflat ce românească impecabilă se vorbeşte la Bruxelles. Nu ştiu cum suna în cască traducerea limbii de lemn antonesciene. Se pare că suna cam penibil, de vreme ce "marele orator" a fost "băgat în cofă" (cum se spune la Tulcea) de junele protestatar liberal în pulovăr à la Petre Roman. Aş fi curios să aflu ce lecţie a învăţat autohtonistul limitat, îngâmfat şi intolerant din recenta descindere la Bruxelles. Din câte-mi dau seama, vizita n-a făcut decât să-i întărească convingerea că lucrul care-l avantajează cel mai mult e izolarea ţării. O ţară care poate fi dominată folosind doar limba vernaculară. O ţară unde el crede că pentru a ajunge la putere e suficient să-i ameninţi pe şefii serviciilor secrete. În ce priveşte agenda publică, are el ac de cojocul ei: mai o metaforă, mai o "indispoziţie" pe bază de odihnă prelungită, mai o grevă, mai un împrumut discret de la soţie. Cam aşa se scrie, în România, istoria. Sau, vorba unui prieten, isteria. În rest, are grijă Ponta.