În urma cu două decenii, pe campusul Universităţii din Chicago, s-a comis o crimă abominabilă.
Cel ucis, profesorul Ioan Petru Culianu, a fost un spirit eminamente democratic, un erudit de geniu, urmaş al uneia dintre marile familii intelectuale ale românilor, cosmopolit în sensul cel mai nobil al acestui cuvânt, sprijinitor statornic al pluralismului şi adversar al totalitarismului, al naţional-securismului fascistoid. Nici azi nu ştim cine l-a lichidat pe Culianu. În ceea ce mă priveşte, ştiu un lucru, că la întrebarea cui prodest răspunsul nu poate fi decât unul: celor care urăsc toleranţa, adevărul şi încrederea între oameni.
În perioada cât am lucrat la Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, am cerut (nu doar eu) să ni pună la dispoziţie documentele despre Culianu din arhivele SRI şi SIE. La vremea aceea, deci în 2006, în pofida prevenitoarelor asigurări de cooperare venite din partea şefilor de-atunci ai celor două instituţii, n-am obţinut nimic. Sper că în curând toate informaţiile legate de acest caz să fie complet de-secretizate. Apelez în acest sens la domnii George Maior şi Mihai-Răzvan Ungureanu.
Constatând în anii din urmă o resurecţie a “stilului" impertinent, virulent şi resentimentar propriu mediocrităţii axiofobe (şi inevitabil xenofobe), a tentativelor de calomniere a celor care sunt într-adevăr devotaţi culturii democratice româneşti, demascat cu ani în urma de Ioan Petru Culianu, am decis să recitesc cartea sa "Păcatul împotriva spiritului. Scrieri politice", ediţia a II-a adăugită, Polirom, 2005. Sunt strânse astfel într-o construcţie coerentă, graţie Terezei Petrescu Culianu, articole şi interviuri pe teme politico-istorice. Să amintesc că volumul se încheie cu textul meu “Cei pe care zeii îi iubesc mor tineri", publicat ca necrolog pentru prietenul ucis, în revista "22" din 31 mai 1991. Este o carte pe care neo-fundamentaliştii nu pot decât să o deteste, tot aşa cum urăsc raţiunea, spiritul critic, autonomia individului, moderaţia, constituţionalismul.
Ne puteți urmări și pe Google News
Din articolul "Patriot?" reiau aici acest pasaj: “Îl aud din nou pe prieten: Bine, domnule, dar de ce cobori la nivelul derbedeilor? Crezi că-i nevoie să-ţi argumentezi cazul? Să le scoţi pe nas titlurile dumitale? Există în România nenumăraţi oameni de bine, cu titluri de la cele mai importante instituţii din lume, inteligenţi, creativi, independenţi. Oare ignori lucrul asta? Nu. Câtuşi de puţin. Aceşti oameni sunt prietenii mei, îi stimez, iar pentru ei aş arăta adevărat patriotism, spirit de sacrificiu, umilinţă. Dar nu ei au inventat raţionamentele absurde de mai sus, ci derbedeii. Acestora trebuie să le răspunzi pe limba lor. M-am prefăcut destul că nu-i aud. E timpul să mă audă şi ei pe mine. Şi, cu voie ori fără voie o voi face, tot mai mult şi tot mai tare". ("Lumea liberă", New York, 11 august 1990). Oare se pot găsi cuvinte mai actuale decât acestea atunci când te întâlneşti cu insultele grobiene şi denigrările infame?
În eseul intitulat "Ku-Klux-Klan Ortodox", Culianu analiza legionarismul/ortodoxismul ca eşafodaj ideologic al salvării prin înlăturarea elementului “străin" din religie; alungarea elementului “străin" din ţară şi fondarea “Omului Nou", ideal pe care “vestitorii" extremei drepte, spre a relua termenul lui Dinu Pillat, îl împărtăşeau cu cei ai bolşevismului. Ce nu anticipa Culianu, altminteri un gânditor cu capacităţi premonitorii absolut uluitoare, era resurecţia radicalismului stângist, alianţa greu imaginabilă ce avea să se formeze între toţi cei care detestă valorile liberalismului democratic, ceea eu numesc barocul stalino-fascist. De fapt, cum am mai spus-o, ideea de a scrie o carte despre fantasmele salvării, despre universul mitologic al politicului in post-comunism, s-a născut în lungile conversaţii telefonice purtate cu profesorul de la Chicago, prieten de idei şi de valori.
Dacă nu ar fi fost victima acelui abject asasinat, Ioan Petru Culianu, autorul unor texte politice şi filosofice de imensă forţă analitică şi morală apărute în trimestrialul "Agora", ar fi fost un colaborator permanent al revistei lunare "Meridian" (editor: Dorin Tudoran, editor asociat: Vladimir Tismăneanu, director artistic: Ion Dogar Marinescu) de la al cărei prim număr se împlinesc acum douăzeci de ani. Mai scriau acolo: Ken Jowitt, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Michael S. Radu, Agnes Heller, Ferenc Feher, Jean-François Revel, N. Manolescu, Virgil Nemoianu, Daniel Chirot, Zoe Petre, Vasile Gogea, Mircea Mihăieş, Adriana Babeţi, Andrei Brezianu, Leonard Oprea, Matei Călinescu, Daniel Pipes, Juliana Geran Pilon, Stelian Tănase, Dan Petre, Ioan Bogdan Lefter, Liviu Cangeopol, Dan Petrescu, George Banu. Doresc să recomand tulburătorul articol despre Ioan Petru Culianu semnat de Andrei Oişteanu în revista "22" cât şi răscolitoarea carte "Ultimul Culianu" de H.-R. Patapievici. Comentariile la acest articol sunt suspendate.
Recomandările noastre
