Horia-Roman Patapievici: "Revista „22”, unica publicaţie a Grupului pentru Dialog Social (înfiinţat în 28 decembrie 1989), a ajuns la al o mie unulea număr."

Din 20 ianuarie 1990, când a apărut primul număr, s-au scurs nouăsprezece ani de apariţie neîntreruptă. „22” a supravieţuit intimidărilor, calomniei, urii, boicotului şi mineriadelor. A fost detestată şi iubită; temută şi invidiată. A înfruntat persecuţiile câtorva guverne, şicanele unor legislatori şi ura bezmetică a multor politicieni.

A reuşit să facă faţă şi sărăciei, şi lipsei mijloacelor, şi imposibilităţii de a-şi atrage cititorii prin mituire, şi neputinţei de a-şi menţine colaboratorii prin onorarii substanţiale. Şi i-a păstrat, şi pe unii, şi pe ceilalţi, numai prin onestitate şi prin independenţă. Când o cumpărau, cititorii revistei „22” ştiau sigur că nu vor câştiga, citind-o, decât în informaţie, în cunoaştere, în capacitate de analiză.   „22” nu a avut bani să dea premii, nu a avut fonduri să organizeze tombole, nu a putut oferi câştiguri cu vacanţe de vis, weekenduri în hoteluri de lux ori lozuri cu maşini faraminoase. Niciodată nu a fost bogată, niciodată nu a fost sprijinită de vreun magnat şi niciodată nu a trebuit să execute ordinele vreunui mogul de presă.

A refuzat constant sprijinul interesat al politicienilor prieteni şi a suferit din plin de pe urma urii politicienilor duşmani. Este singura revistă de atitudine care nu a intrat niciodată în lupta pentru influenţă politică, deşi politică a făcut mereu. A evitat intrigile politicii cu aceeaşi măsură cu care a refuzat apolitismul.

În peisajul intelectual de după 1989, revista „22” a fost primul exemplu de publicaţie care şi-a gândit angajamentul politic ca pe un angajament civic integral. Primul conţinut al politicului a fost, pentru ea, civismul. Mai mult decât o ideologie politică, s-a străduit să ilustreze o anumită concepţie despre societatea decentă.

Şi, pentru că a fost mereu solidară (uneori împotriva tuturor) cu un model al României gândit după chipul şi asemănarea Occidentului, revista „22” a fost (şi a rămas mult timp) solitară între puzderia de publicaţii care încerca să dea, în primii ani de după 1990, un conţinut plauzibil ideii de libertate a presei.

Ne putem pune acum întrebarea, după aproape douăzeci de ani, ce fel de ideologie a ilustrat revista „22”? În termeni convenţionali, răspunsul nu e uşor de dat, căci, în funcţie de filosofia, referinţele şi simpatiilor autorilor, revista a publicat articole care acoperă tot spectrul ideologic, de la stânga social- democrată, la dreapta conservatoare. Dar, dacă îi examinăm adversarii, vom descoperi, odată cu un răspuns referitor la ideologia revistei, şi o interesantă lecţie cu privire la valorile centrale ale lumii noastre.   În anii ’90, revista „22” a fost acuzată că este de dreapta - iar la noi, cine te acuză că eşti de dreapta vrea întotdeauna să dea de înţeles că eşti de extremă dreapta. Din 2004, revista „22” e acuzată că ar fi de stânga - când pentru că ar fi inspirată de foştii nomenclaturişti, când pentru că ar favoriza dizolvarea identităţii naţionale. Fireşte, şi pentru unii, şi pentru ceilalţi detractori, revista „22” nu este „românească”.

În 1990, era „bârlogul lupilor”, unde lupi erau capitaliştii, moşierii, exploatatorii, cei care „nu au mâncat salam cu soia”; în 2004, revista este „oficina internaţionaliştilor”, a „capitalismului corporatist”, a celor care „nu simt româneşte” şi sunt „străini de neam, ţară şi credinţă”. Or, ce uneşte cele două tipuri de acuzaţii?   Excentricitatea lor în raport cu valorile centrale ale modernităţii. Cei care acuzau revista „22” că este exponenta celor care nu au mâncat salam cu soia identificau România cu trecutul ei comunist şi revendicau, împotriva valorilor promovate de revistă, realitatea socială a proprietăţii de stat, a economiei planificate şi a statului socialist.

Faţă de aceste valori, revista „22” susţinea proprietatea privată, economia capitalistă şi statul liberal. Sunt aceste valori de dreapta? Într-un sens, da. Şi, în acest sens, cei care acuzau revista „22” că este de dreapta aveau dreptate.

În sens istoric, însă, nu aveau, deoarece aceste valori, care sunt centrale pentru modernitatea europeană, au fost atribuite dreptei abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a deformărilor introduse pe eşichierul politic de apariţia stângii socialiste. Aceeaşi analiză se poate aplica acuzaţiilor că revista „22” ar fi de stânga.

Cei care au formulat asemenea acuzaţii au făcut-o în numele unor valori precum naţionalismul religios, identitatea etnică şi colectivismul comunitar. Or, aceste valori reprezintă o replică integristă la revoluţia politică a modernităţii.

Împotriva lor, revista „22” susţine că naţionalismul trebuie să fie patriotism, identitatea etnică trebuie să fie prelucrată public ca identitate politică, colectivismul trebuie temperat de individualism, religia trebuie să admită secularizarea, iar comunităţile trebuie gândite în termeni de liberalism politic. Cum ambele tipuri de acuzaţii ilustrează valori excentrice în raport cu valorile centrale ale modernităţii europene, rezultă că revistei „22” i s-a reproşat că a ilustrat, apărat şi promovat valorile centrale ale modernităţii europene.

Din acest motiv, nu cred că revista „22” a fost ideologic de dreapta ori de stânga. Cred că ea, ca expresie a „ideologiei” Grupului pentru Dialog Social (care nu a avut niciuna), a reprezentat cea mai consecventă şi viguroasă calibrare a discursului public românesc pe centralitatea celor mai importante valori ale modernităţii europene: libertate, egalitate, dreptate; proprietate privată, stat de drept, limitare a puterilor, libertate a opiniilor.

Aşa cum GDS a fost la noi prima înfăţişare a societăţii civile de după prăbuşirea regimului comunist (şi a constituit un model de societate civilă destui ani după aceea), revista „22” a dat tonul şi a fixat standardele discursului intelectual critic de după 1989.   A izbândit? Dacă judecăm după faptul că revista, azi, este la fel de singură ca în 1990, nu, nu a izbândit. Numeroşii aliaţi de presă pe care i-a dobândit spre sfârşitul anilor ’90, atunci când lupta pentru o societate decentă părea câştigată (fără să fie deloc aşa), s-au dovedit cu timpul oportunişti: astăzi, pe seama presei, cu care au făcut simonie şi din care au extras averi, au devenit actori politici, făcând ceea ce revista „22” nu a făcut niciodată - să intre în combinaţii politice lucrative.

Dar dacă judecăm dintr-o altă perspectivă, mai largă, revista „22” a izbândit: agenda ei din 1990 a devenit cu timpul agenda generală a presei normale şi a fost preluată, mai apoi, de toate ONG-urile cu profil civic. Cu această agendă au fost câştigate alegerile în 1996 şi 2004.

Temele ei, din marginale, au devenit centrale în agenda tuturor partidelor politice. Dar gustul acestei victorii e amar: revista „22”, cu aspectul ei sărăcăcios şi cu contul în bancă zero, a rămas la fel de singură ca la început.