Istoricul Aurel Decei era dăruit cu o minte strălucită, cu o memorie excepțională, vorbitor de numeroase limbi străine (între care turcă, engleză, franceză, persană, arabă etc).

Cunoștea istoria, cultura, religia și mentalitățile popoarelor orientale și ale semințiilor sud-europene. Stabilise contacte cu intelectualii de marca și mărimile politice ale epocii, interesat de culturi și moravuri, cu un gust predilect pentru culisele secrete.

În plus, scrie istoricul Ioan Opriș, era un bărbat frumos și elegant în purtări, desăvârșit în maniere, un causeur, un om de lume.

Ar fi putut fi un perfect diplomat al țării sale, pentru care avea un adevărat cult, dar destinul i-a fost potrivnic. Evenimentele post belice l-au plasat pe Aurel Decei în vârful rezistenței românești din exil.

Decei a trăit la Istanbul vreo opt ani, mai întâi că atașat de presă al guvernului mareșalului Ion Antonescu, ulterior, devenind refugiat politic, ca „rezistent”.

Nu puțini agenți evrei activau pe față la Istanbul în favoarea emigrației evreiești din România. În 1949, când a luat ființă la Istanbul „Comitetul Național Român”, în fruntea „rezistenților” se aflau Al. Cretzianu, V. Tillea, Grigore Gafencu și Aurel Decei.

Mai târziu, Comitetul Național Român (CNR) al lui Constantin Vișoianu, cu sedii la Washington și New York, l-a numit pe Aurel Decei „reprezentant pentru Turcia”.

Activitatea „românilor exilați” era în atenția Securității. Mai întâi, securiștii au încercat să-l delegitimeze pe Aurel Decei, apoi să-l compromită.

Când operațiunea a eșuat, Securitatea l-a atras pe Decei într-o capcană. Românul de la Istanbul era deosebit de prețios pentru multe servicii secrete.

Decei se prezenta că „turcolog-român” și, într-adevăr, cunoștiințele sale referitoare la Turcia și civilizația ei erau imense. Diplomația și serviciile secrete americane, englezești, franceze și sovietice, dar nu numai ele, erau deosebit de interesate de trecutul și prezentul Turciei.

Savantul român avea bune relații cu toate serviciile speciale occidentale. Lunar primea însă bani numai de la Serviciul de Informații turc.

Fără remușcări, el avea nevoie de turci, și nu tocmai lirele turcești îl interesau, cât diferitele avantaje administrative pe care le putea obține pentru numeroșii compatrioți refugiați (pașapoarte, autorizări de rezidență, locuri de muncă, locuințe etc.).

Decei îi ajută pe toți românii care tranzitau sau deveneau azilanți politici în Turcia, îi descosea, află o sumedenie de date privind coșmarul comunist, și le transmitea mai departe.

Turcii, și nu numai ei, îi erau recunoscători. Decei credea că face o treaba anticomunistă.