- Cine ești tu, Laura, și de ce îl cauți pe Dumnezeu?

 - Nu îl caut, l-am gasit deja.

- Unde l-ai găsit ?

- În tine. Tu ești Dumnezeul meu...

Era o copilă – 14 ani. Abia născută, se grăbise să iubească. Tânără, vinovată și îndrăgostită de Dumnezeu. Trăise ani de pace și inocență până în ziua în care, cu o gelozie îngustă și stupidă, luase viața bunicii din pricina unui preot. Preotul ei. Și nu era dispusă să îl împartă cu nimeni. Prea greu acceptase atingerile enoriașelor îngenuncheate în rugăciune sau spovedanie, prea mult îndurase sărutările pe care el le oferea icoanelor și sfinților agățați ori răstigniți prin biserică.

Bunica o învățase că nu există nimeni mai presus de El. O luase de mânuță într-o zi și, cu vorbe pline de duh, îi spusese că biserica e casa Domnului, singurul care merită dragostea adevărată.

Părintele Andrei o atinsese pe creștet spunându-i: Primește dragostea lui Dumnezeu.

Flămândă de o fericire nenumită, Laura credea că a înțeles totul. Iubirea adevărată era pentru acest om, îmbrăcat ca un demon negru, dar cu suflet curat. Nu lipsea de la nicio slujbă, dar era surdă la cântările sfinte, oarbă la lumina blândă a icoanelor, insensibilă la fumul de tămâie și nepăsătoare la prelingerile mirului sfânt.

În primii ani, nimeni nu-i ghicise zbaterea. Laura era o fată cu frică de Dumnezeu, cuminte, umilă și fragilă. Purta o cruce imensă care îi izbea pieptul abia ivit de domnișoară. Vorbea puțin, iar gura ei nu știa să zâmbească.

Într-o zi, părintele Andrei îi oferise o ciocolată. Pentru ea a fost ca un legământ de dragoste și a stat în genunchi o noapte întreagă.

- Bunico, azi Dumnezeu mi-a dat o ciocolată !

- Prostuțo, părintele Andrei nu e Dumnezeu. E doar slujitorul lui.

Avea 14 ani și simțea că bunica voia să o îndepărteze de Dumnezeu. Își strânsese în pumni toată furia și, cu o satisfacție bolnavă, distrusese toate icoanele din casa. Bătrâna asistase neputincioasă și temătoare la seninătatea cu care copila blestema, urla și amenința. Dezbrăcată de sfințenia cu care bunica încercase să o acopere, Laura părea un monstru.

- Mare Creator al nefericirii noastre, de ce mă tulburi ? De ce mă uiți în lume și nu-mi dai odată aripi să zbor?

- Liniștește-te fetițo, ce-i cu tine?

Și-a privit bunica cu o ură profundă, și a plecat, îmbrâncind-o brutal. Cu gândurile destrămate, plângând cu pumnii în gură, a fugit spre biserică și s-a aruncat la picioarele părintelui Andrei. Clocotea ura în ochii ei, mințind cu gura plină de cuvinte tari:

- Doamne, femeia aia încearcă să mă îndepărteze de tine. A distrus chipul fecioarei și a spart trupul fiului sfânt. Ajută-mă, Doamne ! Dă-mi putere să rezist !

- Laura, ce-i cu tine? A întrebat-o părintele.

A leșinat artistic, cu un suspin încărcat de durere. E totuși un copil, gândea preotul, cineva trebuie să o ajute. A luat-o în brațe și a așezat-o pe bancă de lemn, cu o grijă paternă. Nu înțelesese niciodată obsesia Laurei pentru el. La început se simțise măgulit la gândul că cineva îl credea Dumnezeu și îl adora. Dar trările Laurei nu păreau să aibă nimic pur. Nici măcar Tatăl Nostru nu spunea. Nu o văzuse nicicând închinându-se. Stătea cuminte, cu mâinile împreunate și îl privea fără cuvânt. Uneori, era tulburată nespus:

- Doamne, prea te ating toate femeile astea. Vedea-le-aș în cimitir.

- Laura, nu vorbi așa în casa Domnului, o dojenea părintele. Du-te mai bine și cere-ți iertare.

Fata asta avea o suferință fertilă – născocea spaime ireale și dezastre inimaginabile. Pătruns de o sfântă teamă, preotul o credea și încerca să o aline. Ea vorbea despre demoni, sfinți, moarte, viață veșnică și mântuire.

După episodul cu icoanele, bunica era convinsă că Laura are nevoie de ajutor. O vecină îi povestise despre fete tinere posedate de Satana. Nu era glumit.

-Du-o la preot, că o pierzi!

- Păi tocmai de preot vreau să o scap! Fata asta e de doctor, nu de popă. O să vorbesc cu părintele Andrei să nu o mai primească în biserică.

Biata femeie...Cu vorbele astea își chemase moartea. Laura auzise întreaga discuție. Și-ar fi dorit să o ucidă pe loc, s-o sfărâme, s-o rupă în fâșii și s-o arunce la câini. I se părea un tribut prea mărunt plătit dragostei nemărginite pentru Dumnezeul ei. Cu greu își înfrânase pornirea ucigașă. Nu din milă sau din dragoste. Nici măcar frică nu îi era. Pur și simplu îi lipseau ideile la acel moment. Spera ca noaptea să îi lumineze mintea, dar dormise un somn fără vise. Era dimineață și a trezit-o vocea caldă a bunicii.

- Trezește-te, copile, să mănânci. Poate mă ajuți să dăm jos din pod lăzile alea vechi. Vreau să fac ordine.

A mâncat fără foame, aproape cu silă. A urmat-o pe bătrână în pod, mecanic și tăcut. În miros de mucegai și șoareci amatori de ronțăieli domestice, ideile au început să-i încolțească. Cu lovituri multe sau puține? Cu durere sau fără? În somn sau trează ?

Palidă de efort și neatentă, bătrâna stătea aplecată deasupra găurii de intrare în pod. Cu o neliniște convulsivă, Laura căuta ceva, orice.

A omorât-o făcându-i vânt în hăul ce parcă stătea la pândă. Nu știa dacă și-a semnat condamnarea sau mântuirea. I se părea o moarte stupidă și banală. Abia își stăpânea furia în fața neputinței de a fi făcut mai mult. Totuși, primele șuvițe de sânge ivite pe chipul bunicii au avut efectul unui soare orbitor asupra ochilor obișnuiți cu întunericul. Era curioasă, se bucura, dar nu putea privi.

Rămăsese a nimănui. Cu o grijă neprețuită își plânsese bunica la groapă. Bietul copil, gândeau cei prezenți. Ce destin tragic, ce soartă nedreaptă. O să ajungă la orfelinat.

Părintele Andrei era singur în biserică. Laura a intrat cu pași tăcuți și capul descoperit. A îngenuncheat și l-a privit cu ochi umezi și frângere de inimă.

- Doamne, vreau să mă spovedesc.

Cum să-i spună nu ? A atins-o ușor cu marginea patrafirului și cu degete care tremurau fără să înțeleagă de ce.

- Doamne, secretul spovedaniei e sfânt, nu ? Orice ți-aș spune acum, ești obligat să ții secret ?

-Știi prea bine, Laura, nu te spovedești prima oară.

- Auzit-ai cuvânt, să moară cu tine! Doamne, ca să fim împreună a trebuit să o omor pe bunica ....