„Scoteam din arhivă dosare pline de praf, nepipăite care vedeau lumina atunci”, îşi descrie munca comisarul-şef Florin Şinca, singurul poliţist care sapă în arhive pentru a scoate la lumină amănunte ale istoriei pe care le așterne în cărți.

A scos la lumină fapte neştiute, uitate de timp care le-a aşezat cu grijă şi cu multă pasiune în câteva cărţi. Florin Șinca este un polițist care prinde hoți, la Direcția Operațiuni Speciale din Poliia Română dar stă în arhine până amețete, povestește el. Așa a adunat date importante pentru ultima carte, „Martirii Poliţiei Române”, în care are poveşti neştiute despre mulți poliţişti care au fost victimele acelor vremuri și au ajuns nevinovați în temniţele comuniste.

Printre acele chipuri zugrăvite doar cu date din istorie sau cu norocul de a găsi fotografii, uneori chiar și de la rudele celor condamnați pentru simplul motiv că au fost buni polițiști, Șinca l-a enumerat  și pe Prinţul Alexandru Ghyka, directorul general al Poliţiei care a fost considerat dușman al comunismului. Pe el, Florin Șinca îl vede un model de luptă.

„Prințul Alexandru Ghyka, strănepot al domnitorului Grigore Ghica al V lea (1807-1857), domnul Ţării Moldovei între 1949-1853 şi 1854-1856, a fost director general al Poliţiei(1940-1941). El avea să pătimească îndelungat, fiind închis în temniţe aproape un sefrt de veac, în perioada 1941-1964. Ortodox, cult, vertical, patriot, român de o rară demnitate, a rezistat tuturor asalturilor reeducării. În total a făcut 24 de ani de puşcărie. A fost deţinut în puşcăriile de la Jilava, Piteşti,Văcăreşti, Aiud, Alba, Sibiu, Braşov, Ploieşti, Ghencea, Galaţi, Giurgiu, Suceava, Gherla şi a fost urmărit de Securitate până la sfârşitul vieţii (1982)”,  astfel descrie Şinca viaţa tumultoasă de poliţist a prinţului, în „Martirii Poliţiei Române”. După mai multe arestări, în 1954, Ghyka a fost condamnat la detenţie grea pe viaţă. Acuzaţia: „crimă împotriva umanităţii- a aplicat tratamente neomenoase evreilor”.

A refuzat reeducarea

Între 1962 şi 1964 a făcut 75 de zile de izolare pentru că a refuzat „reeducarea” de la Aiud. „A fost printre puţinii care a refuzat reeducarea şi a rezistat până la final”, mai precizează Șinca. În Arhivele CNSAS el a mai găsit documente potrivit cărora  securitatea l-a urmărit până la sfârşitul zilelor, chiar şi după ce a scăpat de gulagul comunist-  „Crede cu sfinţenie, deoarece pentru el credinţa a făcut minuni, căci credea în dumnezeire, poate nu mai exista astăzi prin câte a trecut”, scria unul dintre informatori. 

Un altul, se mira că după 23 de ani de închisoare mai este sănătos la corp şi la minte: „Tot ce l-a susţinut în închisoare şi în viaţă a fost credinţa că Dumnezeu nu l-a părăsit. N-ar fi crezut niciodată ca, comuniştii să-i dea drumul din închisoare, ba încă mai mult, să-i dea şi serviciu. Eliberarea i-o datorează lui Dej, care a cerut expres eliberarea legionarilor, nu numai trierea lor, aşa cum intenţiona Securitatea. Nutrea un mare dispreţ pentru Nichifor Crainic. Are vreo 750 de lei pe lună, funcţionar la baza I.T.O din Tiglina, nu e grozăvie, dar tot e bun că este pe picioarele lui”. „AlecuGhyka a adormit în Domnul la 10 ianuarie 1982, în aceeaşi curăţenie sufletească, patriotism şi demnitate, în care a trăit toată viaţa”, mai notează Florin Şinca.

Gavrilă Marinescu, poliţistul personal al regelui Carol al II-lea  1886-1940

Un alt personaj, descris ca pentru un film istoric este polițistul lui Carol al II-lea, Gavrilă Marinescu. „Gavrilă este garda mea personală”, spunea Regele Carol al II-lea despre el. Iar autorul cărții, Florin Șinca ne-a- „Personaj de carte, de roman, de film. Fabulos. Ar merita un film, omul lui Rex”. Marinescu era poate singurul în care avea încredere regele. 

Arhivele arată că Marinescu A cerut să lupte în linia întâi a frontului din primul război mondial. A fost rănit şi sora medicală care i-a pansat rănile i-a devenit nevastă. A ajuns comandant al regimentului 9 şi l-a dus pe fugarul Carol la Cotroceni cu garda de onoare, ceea ce ar fi trebuit să-l ducă în faţa Curţii Marţiale. Gabriel Marinescu fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, cea mai înaltă decoraţie de război românească. A fost prefect al Poliţiei Capitalei vreme de zece ani, secretar de stat la Interne, preşedinte al Clubului de Fotbal Venus şi preşedinte al FRF. În acelaşi timp. Ministru al Ordinii Publice. „Abuzuri e puţin spus. A închis în arestul poliţiei fotbaliştii de la Rapid pentru că îi bătuseră pe cei de la Venus şi a ordonat rejucarea Cupei României de trei ori. I-a executat pe legionari la Podul Elefterie (Eroilor) şi i-a ţinut să se umple de viermi. A ştiut de asasinarea premierului Duca şi n-a făcut nimic. La cererea regelui, a dosit la Tismana Tezaurul Poloniei! Aducea femei lui Rex. Juca poker cu el şi ciocnea ouă roşii de Paşti. Avea tripouri şi casă de toleranţă. Nu îi plăceau deloc filmele care inspirau pe infractori și nici cinematografele”, povestește Șinca.

Marinescu a fost ciuruit de legionari la Jilava în Noaptea Sf. Bartolomeu. Securitatea a găsit în capela lui de la Bellu 23 de kg de aur. „Iubit de femei, adorat de hoţi, invidiat de politicieni, urât de oamenii cinstiţi”, îl mai descrie Florin Șinca. A mai aflat că Marinescu ar avea un fiu care-i seamănă, din flori, la Paris.

Gheorghe Marinescu a locuit într-o vilă pe Lascăr Catargiu, în apropiere de ASE. A fost un bărbat impozant, robust,care degaja energie şi putere. „Pe când era în floarea vârstei, colonel, în 1930, la o înălţime de 1,75 m, 49 avea 96 kg. Dacă n-ar fi fost descris din punct de vedere al semnalmentelor în carnetul ofiţerului în rezervă, ai fi jurat că avea cel puţin 1,85 m înălţime. În fotografii şi în filmele epocii pare mai voinic, mai ,,Mălai Mare’’, cum se zice în popor. Un păr castaniu închis, des, strălucitor, uşor ondulat, pe care-l pieptăna spre spate, iar mai târziu, când s-a rărit, îl purta cu cărare, încadra o faţă smeadă, mai târziu buhăită şi urâţită, cu o frunte bombată şi înaltă şi un nas drept. Doi ochi căprui, mai degrabă bulbucaţi, te priveau poruncitor şi întotdeauna tăios, chiar şi atunci când râdeau. Sprâncenele bine desenate, arcuite, întrebătoare, perciunii mai întotdeauna tăiaţi la nivelul superior al lobului urechii, unde pune tâmplarul creionul. Din armată şi-a lăsat mustaţă, pe care şi-a purtat-o mereu răsucită, iar spre maturitate, i-a căzut neglijent. Şi cutele de grăsime ale cefei şi guşa şi faţa tumefiată au apărut în apusul tumultuoasei sale existenţe. În 10 ani a îmbătrânit cât alţii în 20. Nu a avut semne particulare. Deşi apare şi în uniformă impecabilă, în frac şi în costume bine tăiate la umeri, cel mai adesea umbla în pantaloni largi şi sacouri mototolite, lăsate neatent, ca pe o butură. Fuma. Mai mult de sclifoseală, pentru a fi pe aceeaşi linie cu rex”, mai scrie polițistul Florin Șinca.

Avea un scris frumos, înclinat spre dreapta, o caligrafie îngrijită, mărturie a educaţiei şi a aplecării către carte, căpătată cu deosebire de la tatăl său.

Într-o vreme de început, soţii  Marinescu au locuit pe strada Pitar Moş din Bucureşti, aproape de Piaţa Romană. Abia după 1930 prefectul şi-a construit (sau cumpărat) casa de pe bulevardul Lascăr Catargiu nr.7, care există şi azi, nu departe de Piaţa Romană, acum vopsită într-un gri- miliţian şi lăsată mai mult de izbelişte de chiriaşi. Important este că această casă nu contrastează cu cele vecine. Este desigur o casă impozantă, cu faţada spre bulevard, având parter, trei etaje şi un acoperiş-50 mansardă luminat de trei lucarne. Are intrare cu ancadrament din piatră sculptată, cu gard tot de piatră şi de fier forjat care păstrează forma iniţială, dar ea este în armonie cu cele din jur.

Vecini îi sunt la nr.5 o casă construită în 1927 după planurile arhitectului C.Dobrescu. Vizavi, cam în dreptul casei lui Marinescu, dacă traversezi strada Căderea Bastiliei, e Academia de Studii Economice şi peste drum de ea faimoasa casă construită în 1913,aparţinând pictorului Gheorghe Petraşcu (1872-1949), pe care prefectul poliţiei nu l-a mai avut vecin, că se mutase în 1927. La nr.15 (acum Ambasada Libiei), a stat faceristul Max Auschnitt şi fratele său, înainte să se mute în Aleea Vulpache36. Pe aici sunt şi case făcute din necinste. Tot aproape, intersectând bulevardul Lascăr Catargiu, este strada Visarion cu biserica, unde se închina şi

prefectul şi unde avea strana lui, cum am mai spus. De pe această stradă, în această vreme de democraţie integrală, tocmai a fost pusă la pământ casa de la nr.8, odinioară o splendoare.

Am avut un colonel în rezervă care a venit la lansarea cărţii Martirii Poliţiei Române şi mi s-a adresat: „Combateţi, combateţi!. Ia vedeţi că o maşină poate să mai cotească în trafic, un lift mai pică”. Un poliţist merge cu pieptulş gol în faţa glonţului, ce insinuaţi? Am avut pe cineva pe care dumneavoastră aţi atacatşi dumneavoastră atacaţi sistemul”. Am primit ameninţări şi mai voalate din partea altora. Filmuleţul de pe Youtube cu martirii Poliţiei Române a fost şters de două ori. Unoo

colegi mi-au spus că dacă s-ar schimba regimul aş fi primul care ar intra

la puşcărie.

Cartea „Martirii Poliţiei Române” a fost documentată într-un an plin de

mers la arhivele CNSAS. După documentare am dat de rudele celor

decedaţi, despre care am scris, moştenitorii acestora. Singura care nu m-

a sprjinit a fost văduva lui Sergiu nicolaescu. Am dezvăluit în această

carte lucruri nescoase la lumină, am scos din arhive dosare pline de praf,

nepipăite măcar, care nu au interesat pe nimeni deşi era vorba despre

martirii Poliţiei.

Vreau să fac Monumentul Memorialul Poliţiei, mai spune comisarul –şef

Florin Şinca. ”Această carte cuprinde perioada 1944-1949 doar în

aparenţă. În realitate, însă, martirajul fosştilor poliţişti s-a prelungit până

în 1964”, explică în carte Florin Şinca.

Secretele prăfuite în arhive despre poliţistul lui Carol al II lea şi

prinţul Alexandru Ghyka

„Scoteam din arhivă dosare pline de praf, nepipăite care vedeau lumina

atunci”, îşi descrie munca comisaru-şef Florin Şinca, poliţistul care

sapă în arhive la crimele din trecut.

A scos la lumină fapte neştiute, uitate de timp şi de oameni pe care le-a

aşezat cu grijă şi cu multă pasiune în câteva cărţi. Ultima dintre ele,

„Martirii Poliţiei Române” are poveşti neştiute despre o multitudine de

poliţişti care au sfârşit în temniţele comuniste sau au suferit pedepse

nedrepte.

Prinţul Alexandru Ghyka, directorul general al Poliţiei, în temniţele

comuniste

„Alexandru Ghyka reprezintă un model de luptă. Strănepot al

domnitorului Grigore Ghica al V lea(1807-1857), domnul Ţării

Moldovei între 1949-1853 şi 1854-1856, a fost director general al

Poliţiei(1940-1941). El avea să pătimească îndelungat, fiind închis în

temniţe aproape un sefrt de veac, în perioada 1941-1964. Ortodox, cult,

vertical, patriot, român de o rară demnitate, a rezistat tuturor asalturilor

reeducării. În total a făcut 24 de ani de puşcărie. A fost deţinut

înpuşcăriile de la Jilava, Piteşti, ăcăreşti, Aiud, Alba, Sibiu, Braşov,

Ploieşti, Ghencea, Galaţi, Giurgiu, Suceava, Gherla şi a fost urmărit de

Securitate până la sfârşitul vieţii(1982)”, scrie Florin Şinca în Martirii

Poliţiei Române”, astfel descrie Şinca viaţa tumultoasă de poliţist a

prinţului. După mai multe ani de arestări, în 1954, Ghyka a fost

condamnat la detenţie grea pe viaţă. Acuzaţia: „crimă împotriva

umanităţii- a aplicat tratamente neomenoase evreilor”.

A refuzat reeducarea

Între 1962 şi 1964 a făcut 75 de zile de izolare pentru că a refuzat

„reeducarea” de la Aiud. ...A fost printre puţinii care a refuzat

reeducarea şi a rezistat până la final”.

Monitorizat de securişti

Despre prinţul poliţist, Şinca a mai aflat din Arhivele CNSAS că

securitatea l-a urmărit până la sfârşitul zilelor, chiar şi după ce a scăpat

de gulagul comunist. „Crede cu sfinţenie, deoarece pentru el credinţa a

făcut minuni, căci credea în dumnezeire, poate nu mai exista astăzi prin

câte a trecut”, scria unul dintre informatori.  Un altul, se mira că după 23

de ani de închisoare mai este sănătos la corp şi la minte: „Tot ce l-a

susţinut în închisoare şi în viaţă a fost credinţa că Dumnezeu nu l-a

părăsit. N-ar fi crezut niciodată ca, comuniştii să-i dea drumul din

închisoare, ba încă mai mult, să-i dea şi serviciu. Eliberarea i-o

datorează lui Dej, care a cerut expres eliberarea legionarilor, nu numai

trierea lor, aşa cum intenţiona Securitatea. Nutrea un mare dispreţ pentru

Nichifor Crainic. Are vreo 750 de lei pe lună, funcţionar la baza I.T.O

din Tiglina, nu e grozăvie, dar tot e bun că este pe picioarele lui”. „Alecu

Ghyka a adormit în Domnul la 10 ianuarie 1982, în aceeaşi curăţenie

sufletească, patriotism şi demnitate, în care a trăit toată viaţa”, mai

notează Florin Şinca.

Gavrilă Marinescu, poliţistul personal al regelui Carol al II-lea  

1886-1940

,,Gavrilă este garda mea personală’’. Regele Carol al II-lea Personaj de

carte, de roman, de film. Fabulos. Ar merita un film. Omul lui Rex.  

Poate singurul în care avea încredere. A cerut să lupte în linia întâi a

frontului  primului război mondial. A fost rănit şi sora medicală care i-a

pansat rănile a luat-o de nevastă. A ajuns comandant al regimentului 9 şi

l-a dus pe fugarul Carol la Cotroceni cu garda de onoare, ceea ce ar fi

trebuit să-l ducă în faţa Curţii Marţiale. A fost decorat cu Ordinul Mihai

Viteazul, cea mai înaltă decoraţie de război  românească.

A fost prefect al Poliţiei Capitalei vreme de zece ani, secretar de stat la

Interne, preşedinte al Clubului de Fotbal Venus şi preşedinte al FRF. În

acelaşi timp. Ministru al Ordinii Publice. Abuzuri e puţin spus. A închis

în arestul poliţiei fotbaliştii de la Rapid pentru că îi bătuseră pe cei de la

Venus şi a ordonat rejucarea Cupei României de trei ori. I-a executat pe

legionari la Podul Elefterie (Eroilor) şi i-a ţinut să se umple de viermi. A

ştiut de asasinarea premierului Duca şi n-a făcut nimic. La cererea

regelui. A dosit la Tismana Tezaurul Poloniei! Aducea curve lui Rex.

Juca poker cu el şi ciocnea ouă roşii de Paşti. Avea tripouri şi casă de

toleranţă. Avea boală pe cinema şi filmele care inspirau pe infractori. A

fost ciuruit de legionari la Jilava în Noaptea Sf. Bartolomeu. Securitatea

a găsit în capela lui de la Bellu 23 de kg de aur.Iubit de femei, adorat de

hoţi, invidiat de politicieni, urât de oamenii cinstiţi. Ar avea un fiu care-i

seamănă, din flori, la Paris. De toate ale lui s-a ales praful. Are o vilă pe

Lascăr Catargiu 7, aproape de ASE. În apusul vieţii a recunoscut faţă de

ţărănistul Ioan Hudiţă, socrul acad. Dan  Berindei, că a ucis pentru rege,

că a colportat ştiri, a dosit informaţii, că a furat, că a fost corupt. Ştia că

va muri asasinat. Era pregătit. I-a înjurat pe asasini birjăreşte. Pentru

această carte am primit ameninţări cu moartea!!!!!

Semnalmente...

Gabriel Marinescu a fost un bărbat impozant, robust, care degaja energie

şi putere. Pe când era în floarea vârstei, colonel, în 1930, la o înălţime de

1,75 m, 49 avea 96 kg. Dacă n-ar fi fost descris din punct de vedere al

semnalmentelor în carnetul ofiţerului în rezervă, ai fi jurat că avea cel

puţin 1,85 m înălţime. În fotografii şi în filmele epocii pare mai voinic,

mai ,,Mălai Mare’’, cum se zice în popor. Un păr castaniu închis, des,

strălucitor, uşor ondulat, pe care-l pieptăna spre spate, iar mai târziu,

când s-a rărit, îl purta cu cărare, încadra o faţă smeadă, mai târziu

buhăită şi urâţită, cu o frunte bombată şi înaltă şi un nas drept. Doi ochi

căprui, mai degrabă bulbucaţi, te priveau poruncitor şi întotdeauna tăios,

chiar şi atunci când râdeau. Sprâncenele bine desenate, arcuite,

întrebătoare, perciunii mai întotdeauna tăiaţi la nivelul superior al

lobului urechii, unde pune tâmplarul creionul. Din armată şi-a lăsat

mustaţă, pe care şi-a purtat-o mereu răsucită, iar spre maturitate, i-a

căzut neglijent. Şi cutele de grăsime ale cefei şi guşa şi faţa tumefiată au

apărut în apusul tumultuoasei sale existenţe. În 10 ani a îmbătrânit cât

alţii în 20. Nu a avut semne particulare. Deşi apare şi în uniformă

impecabilă, în frac şi în costume bine tăiate la umeri, cel mai adesea

umbla în pantaloni largi şi sacouri mototolite, lăsate neatent, ca pe o

butură. Fuma. Mai mult de sclifoseală, pentru a fi pe aceeaşi linie cu rex.

Avea un scris frumos, înclinat spre dreapta, o caligrafie îngrijită,

mărturie a educaţiei şi a aplecării către carte, căpătată cu deosebire de la

tatăl său.

Într-o vreme de început, soţii  Marinescu au locuit pe strada Pitar Moş

din Bucureşti, aproape de Piaţa Romană. Abia după 1930 prefectul şi-a

construit (sau cumpărat) casa de pe bulevardul Lascăr Catargiu nr.7, care

există şi azi, nu departe de Piaţa Romană, acum vopsită într-un gri-

miliţian şi lăsată mai mult de izbelişte de chiriaşi. Important este că

această casă nu contrastează cu cele vecine. Este desigur o casă

impozantă, cu faţada spre bulevard, având parter, trei etaje şi un

acoperiş-50 mansardă luminat de trei lucarne. Are intrare cu

ancadrament din piatră sculptată, cu gard tot de piatră şi de fier forjat

care păstrează forma iniţială, dar ea este în armonie cu cele din jur.

Vecini îi sunt la nr.5 o casă construită în 1927 după planurile arhitectului

C.Dobrescu. Vizavi, cam în dreptul casei lui Marinescu, dacă traversezi

strada Căderea Bastiliei, e Academia de Studii Economice şi peste drum

de ea faimoasa casă construită în 1913,aparţinând pictorului Gheorghe

Petraşcu (1872-1949), pe care prefectul poliţiei nu l-a mai avut vecin, că

se mutase în 1927. La nr.15 (acum Ambasada Libiei), a stat faceristul

Max Auschnitt şi fratele său, înainte să se mute în Aleea Vulpache36. Pe

aici sunt şi case făcute din necinste. Tot aproape, intersectând bulevardul

Lascăr Catargiu, este strada Visarion cu biserica, unde se închina şi

prefectul şi unde avea strana lui, cum am mai spus. De pe această stradă,

în această vreme de democraţie integrală, tocmai a fost pusă la pământ

casa de la nr.8, odinioară o splendoare.

Am avut un colonel în rezervă care a venit la lansarea cărţii Martirii

Poliţiei Române şi mi s-a adresat: „Combateţi, combateţi!. Ia vedeţi că o

maşină poate să mai cotească în trafic, un lift mai pică”. Un poliţist

merge cu pieptulş gol în faţa glonţului, ce insinuaţi? Am avut pe cineva

pe care dumneavoastră aţi atacatşi dumneavoastră atacaţi sistemul”. Am

primit ameninţări şi mai voalate din partea altora. Filmuleţul de pe

Youtube cu martirii Poliţiei Române a fost şters de două ori. Unoo

colegi mi-au spus că dacă s-ar schimba regimul aş fi primul care ar intra

la puşcărie.

Cartea „Martirii Poliţiei Române” a fost documentată într-un an plin de

mers la arhivele CNSAS. După documentare am dat de rudele celor

decedaţi, despre care am scris, moştenitorii acestora. Singura care nu m-

a sprjinit a fost văduva lui Sergiu nicolaescu. Am dezvăluit în această

carte lucruri nescoase la lumină, am scos din arhive dosare pline de praf,

nepipăite măcar, care nu au interesat pe nimeni deşi era vorba despre

martirii Poliţiei.

Vreau să fac Monumentul Memorialul Poliţiei, mai spune comisarul –şef

Florin Şinca. ”Această carte cuprinde perioada 1944-1949 doar în

aparenţă. În realitate, însă, martirajul fosştilor poliţişti s-a prelungit până

în 1964”, explică în carte Florin Şinca.