Dacă pandemia va da semne de regres, ceea ce este foarte posibil, pentru că tot mai multe medicamente eficiente şi vaccinuri apar pe piaţă, înseamnă că se apropie şi Turneul Final al Campionatului European de Fotbal. Va fi EURO 2021, pentru că  nu s-a putut ţine aşa cum a fost programat, în 2020, din cauza noului coronavirus. A apărut, însă, o mică-mare problemă.

România urmează să găzduiască patru meciuri, trei din grupe şi o semifinală. Toate se vor disputa pe Arena Naţională. Care este acum funcţională, cu excepţia gazonului. Dar acesta poate fi înlocuit în timp util. Mai nou, s-a stricat şi acoperişul de câteva zeci de milioane de euro. Dar şi acesta poate fi reparat, sau se poate juca şi cu el netras, aşa că putem considera Stadionul Naţional drept apt să găzduiască meciurile din cea mai importantă competiţie europeană a echipelor naţionale de fotbal. Pe lângă stadionul unde se vor desfăşura meciurile oficiale, mai este nevoie şi de terenuri de antrenament la standarde mondiale, pentru echipele care vor juca în Capitala patriei noastre. Ceea ce Bucureştiul nu avea la data când a fost unul dintre oraşele alese să găzduiască jocuri de la EURO 2020.

Putem spune că pandemia a fost, din acest punct de vedere,  cu noroc pentru noi, pentru că toate trei stadioanele pe care ar fi trebuit să se desfăşoare antrenamentele, adică Steaua, Rapid şi Arcul de Triumf erau în paragină.

Lucrările, începute în forţă la toate cele trei arene sportive, nu prea aveau şanse să se termine la timp. Aşa că amânarea cu un an a competiţiei a picat mănuşă.

Astfel au putut fi gata, la cheie, stadionul Steaua şi Arcul de Triumf. Ceva întârzieri se înregistrează în Giuleşti, dar şi acolo se pare că va fi gata, dacă se va ţine competiţia.

De aici însă, încep problemele. Mai bine zis, o tentativă de a profita de împrejurare, pentru ca prin contracte veroase nişte şmecheri să pună mâna cu bani foarte puţini, pe nişte proprietăţi valoroase, care pot produce foarte mulţi bani.

 O schemă veche, care încă mai funcţionează

Schema furăciunii este cât se poate de simplă şi a fost exersată cu rezultate notabile pentru cei implicaţi atât pe Complexul Naţional „Lia Manoliu”, cât şi pe Ştrandul Tineretului. Toate aceste ansambluri sportive se află în patrimoniul public al statului. În acest caz, legea prevede o particularitate care îi stânjeneşte pe cei care vor să le jefuiască. Bunurile care au un astfel de regim, „nu pot face obiectul unui act de înstrăinare”. Aceste bunuri nu pot fi decât închiriate sau cesionate, iar statul ia de pe urma lor redevenţă. Deci, nu pot fi furate.

Atunci s-a inventat altceva: Proprietatea privată a statului. Deosebirea faţă de cea publică este că bunurile din această categorie „pot face obiectul unui act de înstrăinare”. Adică pot fi vândute. Mai exact, pot fi furate.

Schema este următoarea: se dă o Hotărâre de guvern, prin care bunul respectiv (de regulă terenuri sau clădiri de patrimoniu) sunt trecute din proprietatea publică a statului în cea privată.

Astfel că îşi schimbă statutul şi pot fi înstrăinate. Apoi sunt închiriate pe bani de nimic, dar pe şpăgi grase.

După care, dacă este cazul, intervine o prevedere din Codul Civil.

Dreptul de preemţiune.

Adică dreptul celui care deja ocupă acel spaţiu, de a-şi depune primul oferta şi a avea prioritate la cumpărare. Adică cei care au închiriat pe nimic şi au dat şpăgile grase.

Apoi spaţiile sunt scoase la vânzare.

Preţurile sunt din nou mici, pentru că fostul chiriaş, acum cumpărător, vine cu o groază de acte cum că a investit mult, bani care se scad din preţ.

Şi astfel, şmecheri de primă mână, în cârdăşie cu Guvernul, cumpără terenuri şi clădiri de patrimoniu pe sume cu care abia de cumperi un apartament în Drumul Taberei.

Valabilă este şi reciproca. Adică, trecerea din domeniul privat al statului, în domeniul public al statului.

Asta se întâmplă atunci când „statul”, adică cei care au puterea de decizie, nu sunt de acord cu o posibilă cumpărare a bunului de către cel care se află pe el.

Cu alte cuvinte, nu le convine să funcţioneze dreptul de preemţiune. Atunci, trece în domeniul public al statului, cu tot cu îmbunătăţirile pe care le-a făcut cel care le-a ocupat şi nu mai poate fi vândut.

Este, dacă vreţi, un model nou de naţionalizare.

După un timp, bunul sau bunurile ori terenurile sunt trecute, dacă este cazul, din nou în domeniul privat al statului şi atunci intră pe el alţi chiriaşi, agreaţi de „stat”, care vor avea drept de preemţiune la cumpărare.

Dar asta se întâmplă mai rar.

De regulă, bunurile sau terenurile rămân în domeniul public al statului, care îl închiriază şi ia redevenţe foarte mici, care intră în visteria statului, şi şpăgi foarte mari, care intră direct în buzunarele reprezentanţilor statului, cei care au făcut manevra.

Ultima ţintă este Stadionul Arcul de Triumf

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE