A apărut al treilea volum al ”Scrisorilor” lui George Enescu, editat de Muzeul Național ”George Enescu” și Editura Muzicală.
Îngrijit și fundamentat critic de profesorul Viorel Cosma, volumul acesta, ca și primele două, reprezintă un eveniment cultural a cărui importanță nu obosesc să o subliniez.
Mai întîi, pentru că este vorba despre Enescu însuși, românul exemplar al secolului XX. Excepțional în meseria sa, complet lipsit de inhibiții în dialogul real cu vîrfurile mondiale ale domeniului său, patriot desăvîrșit și deloc naționalist, generos și solidar cu ai săi (fie ei muzicieni ori nu), Enescu rămîne un unicat în peisajul plin de caractere pestrițe și slabe al României. Încercările penibile ale unor istorici la modă, ”demitizatori”, de a găsi nod în verticalitatea morală a lui George Enescu sînt cu totul calomnioase. ”Demitizatorii” funcționează așa: decid, de pildă, că toți intelectualii români activi între anii x și y au fost niște oportuniști. Toți! Spectaculozitatea tezei și tăria demitizării exact în asta constă - în acest ”toți”. Și îi ia la rînd. Evident, teza ține în cazul a 99% dintre ei. Poporul cititor jubilează pentru că asta confirmă și ce știa/intuia el dinainte, dar și puterea ”demitizatorului” care-i dă cu capul de pereți pe ăștia marii. La un moment dat, tot ”demitizînd” cu argumente și cu adevăr, ”demitizatorul” ajunge și la acel 1%, la excepție. Ce face? Dacă e onest, se înclină în fața evidenței și livrează, onorabil, truismul ”excepția care confirmă regula”. Ceea ce, întîmplător, e și adevărat. Dacă nu e onest, atunci începe bătălia cu faptele pentru a le modifica astfel încît să încapă în teoria lui. Sigur, fiind o acțiune cu succes la popor, demitizarea trebuie să fie radicală, totală - doar așa stîrnește ovațiile tribunei. ”Demitizatorul” nu admite excepții și, cu atît mai puțin, admite că poate judeca greșit. Așa au apărut acuzațiile de colaboraționism cu comuniștii la adresa lui George Enescu, cărora le-am răspuns punct cu punct în altă parte. Nimic mai fals! Și, cu bucurie constat, volumul al treilea din ”Scrisori” confirmă limpede atitudinea lui Enescu față de regimul instaurat după 1945. De altfel, Enescu a și părăsit definitiv România în septembrie 1946. Acuzele la adresa lui Enescu se bazează, toate, pe elemente circumstanțiale - că a cîntat în nu știu ce turneu, uitîndu-se că a cîntat exact în același an în altul, total opus ”ideologic” primului, o listă de invitați la o recepție ARLUS, o listă electorală comunistă, bîrfe bucureștene etc. ”Demitizatorii”, însă, nu l-au ascultat nici o secundă pe Enescu însuși povestindu-și viața. Acum, iată, au la îndemînă sute de scrisori (Enescu a fost o natură excesiv epistolară, a scris enorm de multe scrisori încă de la vîrste fragede - în volum, avem scrisori scrise de copilul George mamei sale Maria, pe cînd avea 8 ani). În aceste scrisori, Enescu spune tot ce are de spus. Va fi, oare, ascultat? Nu cred. ”Demitizatorii” au alte treburi. După ce au zgîlțîit copacul Enescu să vadă dacă pică ceva din el ori ba, acuma au trecut la alții - cultura română are încă mulți arbori de jumulit.
Și totuși, am sentimentul că facem o nedreptate acestui volum de epistole insistînd asupra scrisorilor care dovedesc limpede atitudinea lui Enescu față de politică, în general, și față de comunism, în special. În volum sînt alte, multe, scrisori cu mult mai interesante. Există, de pildă, rînduri scrise de Enescu despre ”Oedipe”, opera la care a lucrat două decenii. Pe de o parte, Enescu apără integralitatea operei sale cînd aude că se discută despre amputarea unor pasaje la montarea ei pe scenă. Pe de altă parte, mărturisește că a scris-o cu grijă pentru interpretul rolulului titular, astfel încît acesta să poată duce la bun sfîrșit reprezentația, conștient fiind că rolul Oedipe este foarte greu. Acest gen de mărturii sînt, cu adevărat, importante pentru oricine vrea să se apropie de George Enescu. Iar apropierea de Enescu mi se pare că este prima condiție dacă vrei să scrii despre el. Sau nu mai e așa?
Ne puteți urmări și pe Google News
PS Profesorul Viorel Cosma, Seniorul muzicologiei românești, a împlinit, recent, 93 de ani. A scris primul articol despre George Enescu în 1946 (este singurul critic muzical activ care a scris despre Enescu în timpul vieții sale) și, de atunci, a mai scris alte cîteva sute despre marele compozitor. Îi doresc ani mulți, sănătoși și rodnici!
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
