„Scumpe amice, iată câteva aduceri-aminte din tinerețe, în cari vei găsi multe despre viața unora din oamenii generațiunii noastre cu cari în tinerețe teai găsit în contact și pe aceeași cale, oameni ageri, a căror viață, deși scurtă în ani, a fost bogată în fapte”, își începe Ghica răvașul, avertizându-l, totodată, pe bardul de la Mircești: „Armează-ți dar răbdarea și așteaptă-te la o serie lungă de epistole”. Avea timp berechet ambasadorul românilor în cețoasa Englitera, dar și ce povesti. Economistul școlit la Paris îi explică lui Alecsandri (oare acesta nu știa?) cum s-a format, în Țara Românească, „Frăția” care a organizat, instrumentat și condus Revoluția pașoptistă: „Inițiații erau formați în grupuri de câte zece, fiecare frate cunoscând numai pe șeful său imediat, diacon, preot sau arhiereu, acel care-l catichisese, îl inițiase, de la care și prin care primea ordine și instrucțiuni și căruia datora ascultare și supunere cu pericolul vieței și al averei, păstrând secretul cel mai absolut. Deviza era: «Dreptate, Frăție»”.

Focul a mistuit statutele Revoluției

Ion Ghica a fost, alături de Nicolae Bălcescu, în mijlocul acelor evenimente tumultoase care au zguduit din temelii vechile și obositele orânduiri otomane și care au anunțat, cu trei decenii înainte, Războiul de Independență: „Statutele – mai dezvăluie Ghica -, scrise în cifre cu cheie, erau păstrate la mine în bibliotecă, în scoarțele Algebrei lui Bourdon. La mai 1848, când m-am decis să mă duc la Constantinopol, am dat acel volum în păstrarea Bălcescului, dar el peste două zile mi l-a adus înapoi, zicând că se temea de vreo perchezițiune sau d-o arestare și că-l credea mai în siguranță la mine”. Poate ar fi fost mai bine ca statutele Revoluției de la 1848 să rămână la Bălcescu. Nu de alta, dar ascunse în cărțoiul franțuzesc, în casa în care trăia la acea dată Ghica, au ars împreună cu aceasta. Cum? „La plecarea mea din București – scrie Ghica – am pus acea carte împreună cu alte cărți și cu notele și caietele mele din școală într-o ladă pe care am lăsat-o în beciu de sub scară, în casa generalului Mavru de la Jicniță, unde locuiam, astăzi legațiunea Italiei, casă care a ars la 1856, când devenise spital militar în timpul ocupațiunei austriace. Acolo, împreună cu casa, s-au mistuit în cenușă cărțile, hârtiile, tablourile, mobilele și cu toate obiectele ce posedam”.

Rusul Pavel Kisselef și scaunul Valahiei

Ion Ghica ține să-și informeze prietenul (și posteritatea) – și bine face! – inclusiv în legătură cu situația politică a Munteniei de la acea dată. Pe la mijlocul anului 1834 – notează boierul valah -, spătarul Alexandru Dimitrie Ghica, fratele fostului domn Grigorie Dimitrie Ghi ca, fusese rădicat la scaunul domniei după recomandația amicului său, generalului rus comite Pavel Kisselef, care a guvernat Principatele de la anul 1829 până la 1834 cu titlul de prezident cu deplină putere a divanurilor. Ion Ghica nu ezită să-și ridice în slăvi propriile rădăcini: „Alexandru Ghica, om plin de probitate, stimat și iubit de toată tinerimea pentru caracterul său leal și plăcut, era pizmuit, ca toți domnii indigeni, de mulți din boierii cei mari”. Dar de ce era pizmuit domnul Alexandru? Ambasadorul Principatelor Române la Londra explică tacticos, conturând astfel scena politică de la mijlocul secolului al XIXlea: „El, la anul 1838, comisese o mare greșeală politică: nu apărase cu tărie drepturile țărei atunci când împăratul Nicolae al Rusiei ceruse să se intercaleze în Regulamentul Organic o clauză prin care orice lege votată de Obșteasca Adunare și sancționată de domn să nu poată fi pusă în lucrare până mai întâi nu ar dobândi aprobarea curților suverane și protectoare (Turciei și Rusiei), ceea ce echivala cu suprimarea autonomiei țării”.

Și cu rușii, și cu turcii! Dar rumânii?

Aproape ca-n ziua de astăzi, cu diferența esențială că s-au schimbat stăpânii, pardon!, protectorii. Nu mai depindem (oare?) de ruși, nu mai batem temenele la Poartă, pe Bosfor, ci la Bruxelles. Privim spre Vest! Cu ochii din față, pentru că, să recunoaștem, cu cel din spate, mereu deschis și temător, survolăm stepele Estului. Dar să revenim la scrisoarea lui Ion Ghica. Jocurile de culise pritocite în cercurile Puterii de atunci au, fără îndoială, un farmec aparte, oriental, misterios. Romanovii se țineau (încă) bine, ba chiar începuseră să-i dea peste mână sultanului, tot mai leneș, tot mai neputincios… „Se știa că pe sub mână (ce termen familiar!) Alexandru Ghica făcuse să cază acea propunere în Cameră, dar avusese slăbiciunea sau nedibăcia d-a o susține, cel puțin în aparență, și astfel își pierduse popularitatea și încrederea de care se bucura până atunci. Pe de altă parte, își alienase simpatiile Rusiei prin măsurile luate în contra expedițiunilor bulgarilor când au încercat să treacă Dunărea ca să răscoale Bulgaria în contra Turciei”. Ce bine le zice Ion Ghica! Leit conducătorii noștri de astăzi! Mai pupă colo, mai mușcă dincolo, trai pe vătrai să fie. Pentru ei, evident, doar nu (și) pentru prostime. Bietul Alexandru Ghica! Alunecos și duplicitar, vrând să le facă pe plac și rușilor, și turcilor, îi irită pe boierii pământului și, cap la cap cu uneltirile lor, se decide la Petersburg căderea din domnie a năzdrăvanului domn. Ce timpuri! Rușii decideau, pe Neva, răsturnarea unui principe din Valahia, apoi cereau mazilirea lui de la Istanbul.

Hocus-pocus cu Regulamentul Organic

Să nu ne depărtăm însă (prea mult) de sensurile inițiale.

Așadar, Ion Ghica își apără domnul și familia, evocă mai departe cum l-au dat la o parte rușii pe Alexandru. Nu uită să-l înțepe bine pe noul favorit al muscalilor (observați că nu mai hotăra peșcheșul închinat turcului), Gheorghe Bibescu, ginerele bătrânului Alecu Mavrocordat de la Iași (alți venetici!), dezvelind – ceea ce nu te poate lăsa indiferent – câteva dintre reglementările după care erau conduse Principatele. „Lui Bibescu – îl beștelește Ion Ghica pe noul străin suit de ruși în tronul Țării Românești – îi lipseau două din însușirile prescrise de Regulamentul Organic: etatea de patruzeci de ani și cualitatea (se englezise și Ghica!) de boier de trei generații, adică boier, fiu de boier și fiu de fiu de boier”. Cu alte cuvinte, nu veneai așa, într-o vizită de zece ani pe la București/Iași, puneai mâna pe o fecioară de mare boier și gata, te și cocoțai (după ce te făceai simpatic „protectorilor”) în scaunul domniei. Nu! Sau da? „Printr-un opus cocus Bibescu a ieșit ca prin minune din urna electorală”, îi scrie Ion Ghica lui Alecsandri. Așadar, pe Dâmbovița se putea (și încă se mai poate) orice.

Închid aici, în limita spațiului, această scrisoare istorică. O voi deschide din nou săptămâna viitoare. N-am uitat de Revoluția de la 1848, nici de Bălcescu, nici de unde am început. Toate la timpul lor. Pe luni!

 

Te-ar putea interesa și: