Criticii denunţă „pornoşagurile la vrac“, considerând că, după ’70, adevăratele romane de dragoste au fost scrise de Marin Preda, Gellu Naum şi Mircea Cărtărescu.
În prezent, în romanul modern, se pune un accent nu pe o poveste de dragoste, ci pe una de sex, afirmă criticul Nicolae Manolescu. Scriitorul Mircea Cărtărescu spune că romane de dragoste siropoase, kitsch, de consum au existat dintru-nceput şi se scriu şi azi, în varianta lor „hard“, „erotizată din plin“, iar Mircea Mihăieş vorbeşte chiar de „pornoşagurile la vrac“ ale generaţiei ultime de prozatori. În ciuda acestei tendinţe, în proza modernă s-au impus unele titluri valoroase: „Matei Iliescu“, „Cel mai iubit dintre pământeni“, „Orbitor. Corpul“ şi „Zenobia“, lui Gellu Naum. „Matei Iliescu“, cel mai apreciat de critici „Scriitorii români nu sunt destul de candizi. În romanul modern există mai mult sex decât dragoste“, explică Nicolae Manolescu. El alege în topul său, din perioada modernă, numai romanul „Matei Iliescu“, de Radu Petrescu, apărut în anul 1970. De altfel, cei mai mulţi dintre criticii şi scriitorii care şi-au exprimat opţiunile au ales romanul lui Radu Petrescu pe primul loc în proza modernă. Criticul Simona Sora spune că „Matei Iliescu“ este „un minunat roman al formării senzuale şi sentimentale, o carte excelent scrisă, care vorbeşte, după cum spune autorul despre «dragostea care nu se termină niciodată pentru că ea produce în individ transformări în şir infinit»“. Iubirile lui Victor Petrini Simona Sora alege trei romane din proza modernă: „Coaja lucrurilor sau Dansând cu Jupuita“ (1996), de Adrian Oţoiu, şi „Orbitor. Corpul“ (2002), de Mircea Cărtărescu. „«Coaja lucrurilor...» este «o poveste de amor postuman» apărută din senin între un divorţ şi o (posibilă) sinucidere, într-un roman al romanelor postmoderne. Am ales «Orbitor. Corpul» mai ales pentru imposibilul amor între cei doi cyborgi - Soile şi Herman - şi a acuplării lor orbitoare într-o casă-navă de pe Strada Polonă“, spune Simona Sora despre opţiunile sale. Nora Iuga alege „Zenobia“ (1985), Gellu Naum, şi „Cel mai iubit dintre pământeni“ (1980) al lui Marin Preda. „Iubirile lui Victor Petrini stau, toate, sub semnul dramei istorice şi individuale“, explică criticul Daniel Cristea- Enache. COMENTARIU Tinereţea relativă a literaturii de amor Dan C. Mihailescu, critic literar
În astfel de discuţii, cred că trebuie pornit întotdeauna de la tinereţea relativă a literaturii noastre, ceea ce, fatalmente, ostracizează gratuitatea, frivolitatea, ludicul, în numele gravităţii marilor teme istorice şi morale. Aşa cum teatrul românesc s-a văzut dintru început „pus în slujba“ educaţiei (inclusiv patriotice), a misiilor sociale, de unitate naţională, satirizarea moravurilor ş.a.m.d., la fel proza avea să privilegieze „fresca socială“, peisajul uman, tabloul istoric, adevărul politic, subiectele cu anvergură etnopsihologică (v. tradiţia sămănătorismului, literatura sincronizării versus reacţiunea tombaterelor, cu dezrădăcinarea, conflictul rural-urban, oraşul tentacular, intelectualul inadaptabil etc.). Când literaturii i se cere din capul locului „să consune la marile elanuri (şi comandamente) naţionale“, este de la sine înţeles că flirtul, acuplările, adulterul, damele cu sau fără camelii, legăturile primejdioase, sadomasochismul şi toate celelalte asemenea sunt sortite să rămână - ca mirodeniile - apanajul importurilor, al teatrului bulevardier şi „romanţurilor Parisului“. Aşa se face că, mergând din vârf în vârf, atunci când spui, de pildă, „Pădurea spânzuraţilor“, „Răscoala“ şi (chiar) „Ion“ şi „Ultima noapte de dragoste...“, sau „Mara“, „Fraţii Jderi“ şi „Nopţile de Sânziene“, ori „Moromeţii“, „Princepele“ şi (chiar) „Cel mai iubit dintre pământeni“ sau „Cronică de familie“, ca să nu mai spun de „Craii de Curtea Veche“, „Dimineaţă pierdută“ şi „Orbitor“... nu la iubire te duce întâi de toate gândul. Dimpotrivă, când te laşi în voia primului impuls, vezi cu stupoare cum asociezi numaidecât iubirea cu „La Medeleni“ sau „Maidanul cu dragoste“, de nu cu „Groapa“ ori „Şatra“. Sigur, mi se poate replica oricând cu „Fecioarele despletite“, „Concert din muzică de Bach“, „Enigma Otiliei“, „Jocurile Daniei“, „Adam şi Eva“, „Bunavestire...“. E de gândit şi de polemizat îndelung pe tema minimalizării erosului în literatura română, a excesului de pudoare, a (in)existenţei perversiunilor ş.a.m.d. Mi-aduc parşiv aminte că Nicolae Manolescu vorbea (seducător) la un moment dat despre - cum să-i spun? - geografia acuplărilor în proza noastră: spre stupoarea auditoriului, găsise totuşi o bibliografie de surprinzătoare varietate, cu jovială imaginaţie şi disponibilitate... gimnastică. În ce mă priveşte, dacă vorbim despre un top personal cu cinci romane de dragoste, nu ezit nicio secundă: „Maitreyi“, „Patul lui Procust“, „Adela“, „Viaţa la ţară“, „Rusoaica“, deşi erosul pur şi simplu apare şi aici în doze variabile, mai mult sau mai puţin subsumat socialului, psihologiei masculine, tezei morale. Dar ce ne facem că, dincoace de roman, nuvela devine nu o dată mult mai puternică din perspectivă erotică. Mă gândesc, cel puţin, la „Cezara“, „De la noi la Cladova“, „Pădureanca“. În sfârşit, după 1989, odată cu redobândirea tuturor libertăţilor - ce să vezi ? Nimic notabil din punct de vedere erotic, cu excepţia unor jucărele sexy şi a desfrânării strict verbale! Poate că aici funcţionează acea vorbă veche, dragă lui Al. Piru (universitarul care a scris „Cearta“ !): „Je ne parle pas de l’amour. Je le fait...!“. TOP NECONVENŢIONAL Pseudoroman de dragoste Iată recomandările Ioanei Pârvulescu la această categorie: 1. „O alergare de cai“, de Costache Negruzzi - pentru că dragostea nu e luată în serios şi eroina e frivolă, dar cu şarm şi inteligenţă. Şi pentru că, într-o poveste paralelă cu cea a doamnei B., există înţelegere maliţioasă şi pentru cei care iau în serios „cursa“ dragostei.
2. „Iluzii pierdute... un întâi amor“, de Mihail Kogălniceanu. Pentru că are o cuceritoare autoironie şi lasă deschisă graniţa dintre umor şi amor.
3. „Pâlnia şi Stamate“, de Urmuz, pentru că rezumă toată literatura de dragoste a lumii şi o pune sub semnul „mecanicii amorului“ ca filosofie a existenţei.
POVESTIRI ŞI NUVELE
„De ce iubim femeile“, bijuterie a genului 
Nici proza scurtă - nuvelele şi povestirile - nu sunt neglijate de specialişti, care includ mai multe titluri de acest fel în topurile lor. Primele trei locuri din clasamentul criticului Nicolae Manolescu sunt ocupate, de exemplu, de trei nuvele: „Locotenentul Sterie“ (1887), de Duiliu Zamfirescu, „Pădureanca“ (1884), de Ioan Slavici, şi „De la noi la Cladova“ (1924), de Gala Galaction. Manolescu încheie top ten-ul său cu o altă nuvelă: „Sapho şi Schubert“, a lui Radu Cosaşu, „cel mai bun nuvelist pe care-l avem“, în opinia criticului.
Magia Cărtărescu
Eminescu nu este uitat nici de poeta Simona Popescu, care include şi ea „Cezara“ printre preferinţe. Scriitorul Mircea Cărtărescu a pus pe primul loc al topului său nuvela „Haia Sanis“ (1908), de Mihail Sadoveanu. Nici propria literatură a lui Cărtărescu, însă, nu este neglijată de confraţi: poeta Nora Iuga menţionează, printre cele şapte titluri alese cu mare greutate, nuvela „Rem“, iar criticul Paul Cernat şi poeta Simona Popescu se opresc la „Gemenii“ („proză axată pe ideea transferului de identitate pe care îl aduce, întotdeauna - în forme şi grade diferite -, iubirea adevărată“, o defineşte Simona Popescu). Scriitorul Mircea Mihăieş alege astfel: „Prefer două minunate secvenţe din «De ce iubim femeile», a lui Mircea Cărtărescu. Prima dintre ele, «Petruţa», debordează de o sexualitate adolescentină extraordinar evocată, care te coboară în adâncimile propriilor obsesii şi experienţe. La fel şi fulminanta, cruda, brutala, carnala iubire dintre Zaraza (devenită ulterior eroina faimosului tangou) şi cântăreţul Cristian Vasile“.
„Spovedania“ lui Groşan
Un autor de proză scurtă menţionat o singură dată este un alt optzecist, Ioan Groşan: „Deosebit de frumoase sunt şi poveştile de dragoste din nuvelele lui Ioan Groşan «Marea amărăciune» şi «Spovedania»“, apreciază criticul literar Daniel Cristea-Enache. Criticii au mai ales volumul „Thalassa“ (1915), de Alexandru Macedonski, „carte de o mare senzualitate a scriiturii, un fel de «Dafnis şi Chloe», a lui Longos, rescrisă sclipitor“, consideră criticul Simona Sora. (Doinel Tronaru)
VERSURI DE IERI ŞI DE AZI
„Riga Crypto şi lapona Enigel“, cea mai tristă poezie 
Prozei româneşti îi cam lipsesc marile poveşti de dragoste. Ele s-au exprimat în general în poezie, consideră scriitorul Mircea Cărtărescu.
Cele mai frumoase „poveşti“ de dragoste din literatura noastră modernă sunt cele condensate în versurile unor mari poeţi, spune criticul Daniel-Cristea Enache. „Dacă e să aleg doi dintre ei, mă opresc la binomul Nichita Stănescu - Emil Brumaru, cu reflexii complet diferite: la Nichita Stănescu, o viziune a sentimentului, la Emil Brumaru, amorul în datele lui fizice, dilatate concupiscent“.
Poeta Nora Iuga alege din poezia modernă „Dilecta“, de Octavian Soviany. Mircea Ivănescu şi strania poveste de dragoste
La rândul ei, poeta Simona Popescu şi-a exprimat opţiunile din „câţiva autori (şi mai multe cărţi)“. În ordine cronologică, ei ar fi: Alecu Văcărescu - cu poezioara „Oglinda“ („Oglinda, când ţi-ar arăta/întreagă frumuseţea ta/ Atunci şi tu ca mine/ Te-ai închina la tine.“). Mihai Eminescu („Luceafă rul“ şi „Cezara“). „El rămâne, pentru mine, prototipul îndrăgostitului romantic (adică exemplar) din toată literatura română.“ Criticul Paul Cernat a ales, de asemenea, povestea din „Luceafărul“ pe locul al doilea în clasamentul lui. Poeta Simona Popescu îi preferă şi pe „Gellu Naum, prin poezia lui, dar şi pentru că a scris cel mai frumos roman (autobiografic) despre puterea femeii şi a bărbatului (Lygia şi Gellu) văzuţi ca androgin. Pe Mircea Ivănescu şi strania lui poveste de dragoste desfăşurată în toate volumele sale de poezie. Nu m-aş ierta dacă nu aş adăuga măcar cea mai frumoasă (şi tristă) poveste de dragoste - şi cea mai scurtă, probabil (fiind o poezie) - din literatura română: «Riga Crypto şi lapona Enigel» de Ion Barbu“.
Recomandările noastre
