Să scrii și să publici, iată două acțiuni despărțite de o graniță ghimpoasă. Scrii închis în salonul tău și visezi discret la niște cititori roz. Cărțile zac lângă tomberoane, așteaptă adormite în plicuri, fac grevă în teancuri mari, care nu mai încap în biblioteci. Totuși oamenii scriu, dorindu-și cu ardoare să fie citiți

Unii sunt scriitori profesioniști, consacrați prin cărți de succes și mai ales prin organizația din care fac parte, așteptându-se ca fila tipărită să ducă o viață normală măcar pe teritoriul comunității de literați. Iar în geografia noastră de litere, toată viața se învârte în jurul unei edituri, făcută special pentru membrii ei, o clădire cu douăzeci de balcoane, cu terase și flori, ridicată pe jumătate în visul unui poet și pe jumătate sub ochii nepăsători ai unui biet babuin.

Ești scriitor profesionist -  se înțelege că ai dreptul să publici la editura organizației tale, căci un sindicat literar are grijă de oamenii săi. Nu și în cazul de față, unde editura e păzită și închisă cu trei rânduri de lacăte. Ea nu e pentru muritorii de rând, nici măcar în această eră a inflației de tipărituri, nici măcar într-o lume de scriitori. La poarta ei stau doi cerberi care zâmbesc subțire, ca să înțelegi, din prima, că tu nu ești decât un scriitor de provincie, fără drepturi, fără valoare. Tu nu ești demn de editura societății din care faci parte și pe care o hrănești periodic. Rolul tău este să scrii și să cazi în genunchi în fața marilor paznici, sperând că într-o zi te vor vedea și, impresionați de timpul lung pe care l-ai petrecut prosternându-te, mulțumiți de genunchii tăi juliți, îți vor semna în sfârșit biletul de voie, prin care tu, scriitor profesionist dar de provincie, vei avea dreptul să intri pe poarta luminoasă a editurii de spumă.

Cu acest vis în minte, stai mai departe aplecat, mulțumit cu firimiturile pe care cei doi gardieni le aruncă spre tine, exact cum mâinile bătrâne risipesc miezul de pâine în piețele cu porumbei mulți.

Iar în spatele iluștrilor paznici apar sosiile lor, ostași cu aceleași fețe de magoți, cu aceleași voci ofensate, cu aceleași buzunare largi, făcute special pentru micul scriitor de provincie.

Oare de ce s-ar umili în felul acesta un om, când ar putea să spulbere cu un singur gest (și acela secret) toată această situație degradantă, care ucide pofta de scris și fericirile oricărui om îndrăgostit de literatură?

Te întrebi și nu înțelegi ce frică neagră poate să împingă un om să-și distrugă genunchii. Lehamitea de un alt impostor? Greața de un alt stăpân, poate și mai crud? Dar ce-ar mai fi de pierdut, când mai jos de-atât oricum nu există?!

Să nu uităm că schimbarea înseamnă aventură, iar mintea scriitorului are nevoie de ea. Și ce presupune această schimbare? Ce se află pe cealaltă față a paginii? Vă pot spune sigur că suntem doar noi. Breasla merge înainte chiar dacă dispare un om. Nimic nu se se schimbă. Nu există suferințe sau pierderi, ci doar visele noastre: o viață liberală și boemă, în care scriitorul își va recăpăta demnitatea, editura și revistele, o lume în care merită să ne încrâncenăm pentru idei înalte, iar nu pentru simbria șoferului ori pentru bănuții scurși discret spre firmele unui șef împăunat doar de pălării scumpe.

Cui îi este frică de lumea asta nouă, fără paznici și fără șmenari? Cine-i regretă pe impostorii care de zeci de ani fac tărăboi în jurul condeiului lor frânt? Cui ne simțim datori? Unui fost pix de plastic? Unei foste mâini care și-a întins indexul către noi? Unei fantome de fum, topită în apele visătoare ale unei staze?

Avem în mână stiloul care ne face puternici și credința în scrisul nostru. Restul nu sunt decât deșertăciuni și orgolii.

Dați pagina cu încredere! Pe verso suntem doar noi, toată breasla.