La nivelul elitelor politice și al claselor conducătoare „amenințarea iraniană“ este considerată o amenințare la scară planetară. Spre deossebire de oamenii obișnuiți, care văd lucrurile total diferit. În Europa, sondajele arată că Israelul este considerat o amenințare majoră la adresa păcii. În țările MENA, Statele Unite sunt privite ca un pericol similar, mergând până într-acolo încât, chiar înainte de revoltele din piața Tahrir, aproximativ 80% din populația egipteană spunea că s-ar simți mai în siguranță dacă Iranul ar avea arma nucleară.

Același sondaj a arătat că doar 10% dintre egipteni vedeau Iranul ca pe o amenințare - spre deosebire de dictatorii aflați la putere, care au propriile socoteli. În Statele Unite, înainte de propaganda masivă desfășurată în ultimii ani, majoritatea populației era de acord, împreună cu restul lumii, că, în calitate de semnatar al Tratatului de neproliferare a armelor nucleare, Iranul avea datoria să oprească programul său de îmbogățire a uraniului.

Cetățenii americani nu consideră Iranul o amenințare serioasă

Chiar și astăzi, o majoritate semnificativă favorizează mijloacele pașnice pentru a rezolva problema iraniană. Există chiar și o opoziție acerbă la ideea unei intervenții, dacă Iranul și Israelul, de exemplu, ar ajunge la război.

Doar un sfert dintre americani privesc Iranul ca pe o amenințare serioasă la adresa Statelor Unite ale Americii - nota politologul Noam Chomsky într-un articol recent (publicat și la noi în volumul Cine conduce lumea, Editura Litera, 2019), fără să aibă habar de ce avea să se întâmple la începutul acestui an.

Dar nu este ceva neobișnuit să existe diferențe - chiar o prăpastie - între opinia publică și cea a elitelor politice - aprecia distinsul filosof. De ce este privit atunci Iranul ca o amenințare atât serioasă de către politicieni?

„Miezul unei strategii sfidătoare”

Chestiunea este arareori discutată, deși nu este greu de găsit un răspuns serios la această întrebare - cu toate că nu în termenii folosiți în mod obișnuit de elitele politice. Răspunsul cel mai bine fundamentat este furnizat de Pentagon și de serviciile de informații în rapoartele despre securitatea globală pe care le prezintă Congresului.

Aceste rapoarte spun că „programul nuclear al Iranului, precum și politica acestuia de a menține deschisă posibilitatea construirii unei arme nucleare reprezintă miezul strategiei lor sfidătoare“ - mai evidenția Chomsky.

Frână pentru China

„Imaginea creionată aici este departe de a fi exhaustivă. Printre subiectele pe care nu le-am luat în discuție este reorientarea militară a Statelor Unite către zona Asia-Pacific, care se traduce într-o suplimentare a numărului de baze militare, printre ele aflându-se cea din insula Jeju din Coreea de Sud și cea din nord-vestul Australiei, toate parte a politicii de „frânare a ascensiunii Chinei“, opina finul politolog.

Mai mult: „O chestiune înrudită îndeaproape este cea a bazei militare americane din Okinawa, căreia populația i se opune cu ardoare de ani de zile și care constituie încă un punct major de tensiune în relațiile dintre Washington și Tokyo”.

Arătând cât de puțin s-au schimbat, de fapt, asumpțiile fundamentale, analiștii strategici ai SUA descriu rezultatele programelor militare chineze drept „o dilemă «clasică» de securitate, în timp ce programele militare naționale și strategiile defensive concepute de planificatori sunt văzute de ceilalți ca o amenințare“, scrie Paul Godwin de la Institutul de Cercetare pentru Politici Externe al SUA.

Politici „defensive”

Dilema de securitate apare ca fiind legată de controlul regiunilor de coastă din vecinătatea Chinei. Statele Unite privesc propria politică de stăpânire a acestor zone drept „defensivă“, în timp ce China o privește ca amenințătoare; invers, China privește propriile operațiuni din zonă drept „defensive“, în timp ce Statele Unite le privesc ca amenințătoare - apreciază Noam Chomsky.

O asemenea discuție nu poate fi nici măcar imaginată în legătură cu zona de coastă a Statelor Unite. „Dilema clasică de securitate“ se petrece doar pe fondul presupunerii că Statele Unite au dreptul de a controla lumea și că politicile de securitate ale SUA justifică încercarea de a crea un control global.

Doi nori negri

Deși principiile conducerii imperiale s-au schimbat foarte puțin în ultimele decenii, capacitatea de a le implementa s-a diminuat mult, întrucât puterea este mai larg distribuită într-o lume tot mai diversificată.

„Există multe consecințe ale acestui fapt. Este important, însă, să nu uităm că, din păcate, nici una dintre ele nu are puterea de a disipa cei doi nori negri care planează asupra oricăror considerații referitoare la ordinea globală: războiul nuclear și catastrofa ecologică, ambele pericole cu adevărat existențiale pentru supraviețuirea decentă a speciilor”, avertiza profesorul Noam Chomsky.

De remarcat însă diversele pretexte pe care le utilizează SUA pentru a plasa cât mai multe baze militare în zona Asiei. Să fi fost asasinarea generalului Soleimani unul dintre aceste pretexte? Poate americanii au împușcat, odată cu eliminarea războinicului iranian, doi iepuri dintr-o dată, nimic de obiectat, atâta doar că ochii Chinei, mereu vigilenți, nu pot privi liniștiți forfota americană din Orient. E prea aproape de ei.