Separarea iminentă a provinciei îi alarmează pe minoritarii sârbi care se tem de noi violenţe.

Independenţa Kosovo, anun- ţată ca iminentă de liderii provinciei, provoacă deja primele efecte în regiune: sârbii refugiaţi în enclavele din preajma Priştinei sunt pe picior de plecare. Nevoiţi să trăiască în mici sate la marginea capitalei, obiş- nuiţi să supravieţuiască fără lumină electrică sau apă curentă, sârbii se tem că momentul în care Kosovo îşi va declara independenţ a va însemna pentru ei un nou val de violenţe, aşa cum s-a mai întâmplat de atâtea ori în istoricul conflict din provincia încă sârbească.

Soldaţii şi copiii

„În momentul în care se anunţă independenţa, am plecat. De ce să stau aici? Să aştept să vină să ne împuşte? Pentru noi, enclava este acum o închisoare, dar dacă se declară independenţa, ar putea să însemne moarte“, ne explica, ieri, Dragan - un sârb de 35 de ani. Dragan trăieşte în Laplje Selo, una dintre enclave. Nu are acasă apă, iar curentul electric şi-l produce singur, cu ajutorul unui generator. Are, în schimb, o fetiţă de 8 ani pentru care visează un singur lucru: „Să nu trăiască în război“. Pentru el, războiul a fost mai mulţi ani un mod de viaţă, însă abia declararea independenţei l-ar face să se resemneze cu ideea că în Kosovo nu mai are niciun rost să încerce să supravieţuiască.

Între timp, copilul lui Dragan, împreună cu alte câteva sute de copii sârbi, merge la şcoala din Laplje Selo. Cei care sunt din afara satului vin şi pleacă cu autobuze ale Naţiunilor Unite, escortate de jeepuri blindate ale OSCE, cu soldaţi înarmaţi şi pregătiţi în orice moment să riposteze cu foc la provocări. Deşi părinţii şi profesorii le recomandă să fie prudenţi, pentru că pe ei viaţa i-a învăţat că aici e bine să treci cât mai neobservat, copiii rămân prietenoşi. Câţiva dintre ei jucau, ieri după- amiază, baschet în curtea şcolii. Şi-au întrerupt jocul şi ne-au înconjurat zâmbitori şi dornici să ne spună că lor nu le este frică.

„Nu mi-e teamă, sunt soldaţi mereu cu noi şi aici suntem toţi prieteni şi ne jucăm şi învăţăm o mulţime de lucruri“, ne spune o fetiţă de 13 ani. Înăuntru, profesorii trecuţi de vârsta inocenţei şi învă- ţaţi de viaţă că prietenia are paşaport, ne privesc suspicioşi şi acceptă să ne vorbească doar când află că suntem din România, ţară pe care sârbii o consideră prietenă. „Eu nu cred că o să plec de aici, chiar dacă Kosovo devine independent. Nu am unde să mă duc. Şi aşa am plătit ani întregi la un apartament în Priştina, în care nu am mai fost de multă vreme, pentru că mi-e frică“, ne spune profesoara de engleză.

Tot la şcoala de aici îşi duce copilul şi Nataşa, o blondă de 32 de ani, cochetă şi cu bagajele aproape gata. „Eu o să plec, deşi aici sunt şi mama, şi surorile mele. Nu ştiu de ce să mai stau. Am avut prieteni albanezi cândva, dar războiul schimbă oamenii“, povesteş te Nataşa. Fetiţa ei e singura din familie care vorbeşte limba engleză, iar mama ei speră că viitorul copilului nu va avea niciodată ca fond sonor zgomotul gloanţelor care ies din mitralieră.

Masaj chinezesc cu jeepurile în stradă

Agitaţia din enclave părea însă dintr-o altă lume, odată ce intrai ieri în Priştina. Singurele semne vizibile că aici este o zonă de conflict erau jeepurile KFOR, OSCE şi UN care patrulau prin capitală şi mai mergeau să dea o tură prin eclave. Supravegheaţi de militari cu armele la vedere, locuitorii Priştinei trăiesc, de fapt, aparenţa unei vieţi obişnuite, cu tot ce include asta într-o capitală: forfota oamenilor cu treburi zilnice, supermarketuri deschise până seara târziu, restaurante şi chiar saloane de masaj chinezesc. Pentru cei mai mulţi însă este clar că trăiesc ultimele zile dinaintea unui moment istoric, acela în urma căruia provincia Kosovo ar putea să devină statul Kosovo.

CONTROLUL

Bine aţi venit în Kosovo! Aveţi grijă!

După ce părăseşti autostrada Belgrad-Nis, drumul spre Kosovo devine un chin de aproape două ore printre serpentinele munţilor sârbeşti. În vârf, te aşteaptă o barieră şi cinci poliţişti de frontieră sârbi, care ies dintr-o baracă. După ce-ţi verifică actele şi bagajele, unul dintre ei, vorbitor de franceză, simte nevoia de puţină conversaţie: „Mergeţi în Kosovo şi sunteţi din România? Dar ce părere aveţi dumneavoastră despre Kosovo?“, te îmbie la dialog. Cel mai prudent, însă, e să-i spui că vei avea o părere abia după ce ajungi în provincie. Următorul filtru, ceva mai mare, e păzit de maşinile ONU. Într-o gheretă, printre poliţiştii sârbi, e un albanez: îl cheamă Ahmet şi la el trebuie să-ţi faci asigurarea la maşină. Ahmet e foarte amabil: te invită să iei loc şi apoi meştereşte ceva la computer ca să nu mai apară pe ecran imaginea cu Beyoncé, pe care probabil o privea când ai intrat. Albanezul pare să cunoască destul de bine România: spune că a fost la Bucureşti, Constanţa şi Timişoara şi i-a plăcut foarte mult. Ca să păstrezi atmosfera relaxată, e mai bine să nu-i aduci aminte că România a anunţat că refuză să recunoască independenţa provinciei Kosovo. În final, îţi întinde asigurarea şi îţi zâmbeşte prietenos: „Welcome to Kosovo! Take care!“.